O invenţie fericită

 

Marco Cugno

 

 

Dragă Marta,

Citind întrebările tale „stîngace“ (la ce bun literatura, literatura română în particular… la ce bun revistele literare pe care vă încăpăţînaţi să le faceţi, la ce bun munca voastră ciudată şi „inutilă“), mi-a venit spontan să compar activitatea voastră, a făcătorilor de reviste literare în România, cu activitatea mea de românist în Occident (de profesor de literatură română, de critic şi istoric literar, de traducător), încercat foarte des, ca şi voi, ca şi tine, de acelaşi sentiment de „inutilitate“… Şi totuşi…

Precum scriai în nr. 1 al revistei, „Da, la Echinox am fost fericiţi“, am convingerea că ai putea să scrii, la împlinirea vîrstei de 20 de ani a revistei: „Da, la Apostrof am fost fericiţi/am fost fericită“. Ca şi tine, şi eu, la împlinirea unei vîrste de aproape pensionar, pot să afirm: „Da, la literatura română am fost fericit“.

Am recitit acum, cu prilejul aniversării, „predoslovia“ ta din nr. 1, Izgonirea din paradis (hazardul uneori norocos al vieţii a făcut ca în iunie 1990 să fiu la Bucureşti – prima mea emoţionantă călătorie în România de după Revoluţie – şi să găsesc, curios de toate noutăţile literare, revista asta nouă abia apărută la Cluj, condusă de Marta Petreu, despre care nu ştiam mai mult decît că face parte din generaţia optzeciştilor), unde explicai titlul, cam ciu-dat, al revistei. Îmi suna în minte, răsfoind-o, versul unui poet (pe atunci – cînd scria poezia respectivă – încă poet): „noi iubim linioara, noi nu iubim apostroful“, dar am înţeles imediat sensul programului:

 

Vremea paradisiacă a Echinox-ului a trecut. A sosit ceasul Apostrof-ului. Adică al sunetului care, dintr-un accident istoric, a fost pînă acum absent. Generaţia absentă, redusă la tăcere şi imaturitate socială, generaţia cvasiinterzisă de-a lungul ultimului deceniu, generaţia frustrată […] încearcă să-şi revele propriul sunet regăsit acum. […] Ne-liberi pentru cultură fiind, obligaţi moral să privim realitatea socială şi politică în faţă, iată, inventăm structura unui sunet absent, inventăm Apostrof-ul…

 

O invenţie care s-a dovedit într-adevăr fericită şi de care poţi fi mîndră (ţi-o spun fără nicio umbră de adulaţie!).

De atunci am început să iubesc Apostroful, deşi în primii ani a fost cam greu să fac rost de revistă; numai din 1994 şi mai ales din 1995, cînd am început colaborarea, am primit revista cu regularitate şi colecţia nu mai are lipsuri. Timp de aproape două decenii, Apostroful, cu apariţiile sale lunare, cu numerele sale duble şi triple, cu dosarele sale, cu apariţiile sale sub formă de carte, a fost un preţios însoţitor în drumul meu în interiorul culturii şi literaturii române.

Ad maiora!

Marco Cugno

O invenţie fericită

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)