O revistă ca o fabrică de oxigen

 

Nicolae Coande

 

Cînd am început să scriu versuri, dar şi scurte naraţiuni care se doreau proză, nu am crezut vreodată că voi deveni scriitor. Era o dorinţă obscură, un impuls ale cărui consecinţe îmi erau foarte necunoscute. Un fel de salt înainte cu capul în altă lume, cum numai adolescenţii o pot face. Poate că nici astăzi nu sînt conştient, deşi am publicat un număr de cărţi şi cîteva sute de articole, am făcut pagini literare, iar acum construiesc o revistă de… teatru. De multe ori îmi spun că am fost totuşi norocos: şi mie, un zeu „mi-a dat de scris“. O patimă strălucitoare, acolo…

Mă întreb ce m-aş fi putut „face“ dacă nu mi s-ar fi năzărit cîndva că aş putea fi şi eu scriitor: o meserie nu ştiu, să lucrez manual nu am voinţă (cîteva zile pe lună, în vie şi prin grădina părinţilor mei, mă fac să mă cred un erou!), abil în afaceri nu sînt, politica nu mă tentează, nici vocaţie monastică nu am.

Nu ştiu să fac nimic concret, aşa că scriu, dar, sper, nu cu acea conştiinţă vanitoasă a celui care se crede predestinat pentru asta. Nu, nu aş vrea să fiu doar un scriitor care ţine creionul în mînă şi nu are habar de lumea înconjurătoare. Oameni ca ăştia nu prea iubesc omul. Şi-aşa, sînt destule momente în care mă îndoiesc că lumea dă doi bani pe meseria asta. Aş vrea, cu expresia cuiva, să fiu un suhrid, adică un om care face bine altuia fără să aibă un motiv pentru asta. Wittgenstein, care şi-a caracterizat misiunea profesorală prin expresia „nu suntem aici ca să ne meargă bine“, le recomanda insistent prietenilor săi mai tineri să înveţe o meserie manuală pentru a se putea întreţine, iar unii dintre ei, intelectuali străluciţi, chiar au pus în practică îndemnul acesta. Filosoful austriac credea că filosofia este bună ca să ne facă să gîndim mai bine, dar nu uita să le spună discipolilor că practicarea ei profesională nu ar putea avea o înrîurire fericită asupra caracterului. Se temea de faptul că exercitarea acestei profesii îl putea costa bucuria de a fi un om simplu, alături de ceilalţi oameni necorupţi de vanitatea de a fi „ceva“.

N-ar trebui şi scriitorii să se păzească de vanitatea de a fi… scriitori? Mulţi, prea mulţi suntem vanitoşi, afectaţi, ipocriţi cînd vine vorba de „aura“ care ne însoţeşte. Nu de multe ori, scriitorii lumii au dat dovadă de o lipsă de exigenţă morală vecină cu delirul. Aş vrea să citesc şi în România cărţi despre lipsa de verticalitate a intelectualilor şi scriitorilor români, care să-mi dea senzaţia de onestă autocritică, de netrucată privire asupra „speciei“, aşa cum sunt, de pildă, Intelectualii lui Howard Johnson sau Spiritul nesăbuit a lui Mark Lilla. Cînd colo, ne întrecem în elogii şi ditirambi după ce am trecut printr-un şoc moral şi social comparabil cu gulagul, iar prezentul este de tot diform.

Ceea ce doresc să văd cel mai mult la un scriitor, dincolo de talentul său afirmat în pagina scrisă, ar fi acel bun-simţ al fiinţei celui care scrie. „Eticul şi esteticul sunt una“, spunea acelaşi Wittgenstein. Oare ce-o fi însemnând asta? Noi suntem obişnuiţi să elogiem supremaţia esteticului, să ne lăudăm cu rezistenţa prin cultură şi cu strălucirea magică a propriului scris, dar părem să uităm că fiinţa noastră, dacă a fost creată pentru frumos şi bine, a omis să fie întreagă. Artistul trebuie să fie dedicat şi frumosului, şi binelui în acelaşi timp. E prea simplist?

Na, că am stricat momentul „festiv“! Dar mi s-a părut important să dedic acest articol acelora care încă mai speră că scriitorul nu este doar o statuie mergând pe Calea Victoriei sau un invitat de lux la recepţiile potentaţilor, ci un om ca toţi oamenii, pentru care scrisul său este o bună muncă „manuală“: face ca prin bunătatea şi dăruirea sa umană să răsară fructele adevărului pentru toţi. „Locul intelectualului este în Agora, nu la Curtea Regelui“, spunea Leszek Kolakowski. Să ne ţinem, pe cât putem, de acest „imperativ“ etic şi estetic. Cei mai buni scriitori români asta fac şi cred că pentru asta m-am apucat de scris şi continui şi azi, într-o epocă în care am destul de multe motive să nu fiu chiar bucuros de alegere. Şi ca mine, destui. Sărăcia în care se zbat scriitorii români este şi din vina noastră, nu doar a politicienilor. Şi-apoi, să fim serioşi – noi nu suntem mai săraci decât mulţi dintre săracii ţării: avem cărţile noastre şi altele câteva de scris înainte, dar şi posibilitatea de a gîndi liber într-o ţară pentru libertatea căreia au murit oameni. Avem oameni ai scrisului care îşi înnobilează breasla, în ciuda cedărilor ei mai vechi şi mai noi. Avem reviste, aşa ca Apostrof, care sînt reprezentante ale eleganţei spiritului şi campioane ale restituirii memoriei noastre culturale şi istorice, active critic şi dispuse constant la dialog.

Uite, ca „oltean“, mă bucur enorm când văd noi pagini din arhiva Ion D. Sîrbu publicate în revista condusă de infatigabila Marta Petreu şi mă gîndesc că pentru unii scrisul chiar a fost crucea lor. A meritat. Ca „evreu“, mă bucur de susţinerea constantă arătată de revistă lui Norman Manea şi scrisului său, într-o vreme cînd persoana sa nu este înghiţită de anumite cercuri elitare din Bucureşti. Ca „basarabean“, aş dori şi un dosar aniversar Paul Goma, pentru că generozitatea Martei Petreu poate face şi aşa ceva. Ca scriitor român, îmi doresc cât mai multe şi meritorii reviste şi instituţii de cultură unde arta de calitate şi dialogul să prevaleze.

În fond, cărţile şi revistele bune pe care le facem ar trebui să fie oxigenul pe care îl producem pentru ca toţi să respirăm normal. Acel „nu suntem aici ca să ne meargă bine“ asta ar putea însemna: puţină jertfă individuală a fiecăruia dintre noi pentru ca binele comun să fie posibil.

Apostroful produce, între alte fabrici literare, acest oxigen de 20 de ani. Îi doresc să funcţioneze zeci şi zeci de ani de aici înainte, pentru sănătatea intelectuală şi morală a românilor. Scriitori – sau oameni care muncesc cu mâinile proprii.

Nicolae Coande

O revistă ca o fabrică de oxigen

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)