Respectul pentru valori

 

Livius Ciocârlie

 

Din păcate, la prima întrebare – ce înseamnă pentru mine literatura? – nu pot să răspund decât scurt. După ce, multă vreme, literatura a însemnat ceva ce frecventam cu pasiune şi scriam cu plăcere, acum nu mai e decât ceva ce citesc superficial şi nu mai scriu deloc.

La ce e bun ce fac scriitorii? Depinde de partea dinspre care priveşti. Dacă te situezi la originea ei, acolo unde ea încearcă să se facă, să fie scriptibilă, cum ar fi spus Barthes, literatura e – pentru diletant, numai pentru diletant! – un gest incert şi neliniştitor pe care-l suporţi pentru că îţi dă şi o voluptuoasă ameţeală. E ca o ceaţă în confuzia căreia, treptat, încep să se întrevadă linii, forme, figuri. Unele care parcă vor să capete înţeles. E ceea ce redevine literatura şi când o citeşti în sensul scrierii, când i te substitui, oarecum, autorului ei.

Dacă, în schimb, te aşezi acolo unde scrierile au devenit opere asumate ca valori şi înscrise într-o istorie, lucrurile se văd altfel. Literatura nu mai face parte din – să-i zicem, cu un cuvânt care începe să obosească – creaţie, ci din cultură. Întrebat altcândva, nu m-ar fi interesat să insist asupra acestui aspect. Neinteresat de el astăzi, poţi fi acuzat de o culpă ce se pedepseşte: non assistance à personne en danger. Periclitată nu e, cum s-ar putea crede, cultura însăşi. Ea continuă să fie alimentată, în toate sectoarele ei, de opere valide. Periclitaţi sunt beneficiarii ei. Aici e toată problema. Se comite astăzi, în mentalitate, dar şi în instituţii de decizie, cum ar fi Ministerul Educaţiei, o uriaşă eroare. Se crede despre cultură că e o chestiune care o priveşte pe ea însăşi. Cine vrea să se cultive, cinste lui şi treaba lui! Să se descurce cum ştie. Să nu consume din timpul necesar formării noului om nou. Problema e pusă greşit. Cultura priveşte societatea, şi nu, în exclusivitate, pe oamenii cultivaţi. N-aş merge până la a pretinde că într-o societate unde cultură nu e nimic nu e, dar aş spune despre o asemenea societate că e vai de ea. Să nu pierdem vremea cu întrebări de felul: dar societăţile rurale, dar societăţile arhaice? Acestea au o cultură mai ferm structurată decât aceea a societăţilor urbane, oricât de evoluate ar fi ele. Societăţile tradiţionale îşi au valorile şi un respect religios pentru acele valori. Sunt ordonate în jurul culturii lor.

Ca să încerc să fiu explicit, mă întorc la literatură şi rămân la şcoală. Să luăm o clasă de elevi adolescenţi. Printre ei vor fi fiind doi sau trei înzestraţi de la natură pentru a fi atraşi, potenţial, de literatură în sensul ei de creaţie, după cum vor fi fiind doi sau trei înzestraţi pentru muzică, pictură, gândire… Ideal ar fi ca ei să aibă parte de profesori capabili să-i îndrume. Să-i ajute să nu rateze ceea ce, chiar şi înzestrat fiind, poţi rata. De cele mai multe ori, aceşti profesori nu vor fi. Totuşi, când profesorul de limba română nu are harul de a înţelege literatura ca proces de creaţie, faptul e regretabil, dar nu e o vină. Vinovat va fi profesorul abia când nu va avea formaţia necesară pentru a şti care sunt, într-o perioadă dată, valorile asumate de cultură şi de ce sunt ele asumate ca valori. Ce va obţine profesorul bun din partea elevilor? Nu enumăr. Mă limitez la ce mi se pare a fi esenţial: le va cultiva respectul pentru valori. În şcoala veche – interbelică, să zicem – se ajunsese până acolo ca elevul să se simtă împuţinat de ceea ce, din cultură, nu putuse să asimileze. Astăzi nu se simte nici măcar mândru, ceea ce ar presupune o anumită frondă. Se simte în ordine. Are tendinţa să creadă că cine se cultivă, cine citeşte e depăşit de mersul vremii, e un învechit. Iar culmea e că nu numai „forurile“, cu preocuparea lor aproape exclusivă de aspectul pragmatic al vieţii, de meseriile căutate, de cerere şi ofertă, contribuie la această situaţie, ci prea adesea unii creatori „postmoderni“ şi „multiculturali“. Aş putea să numesc un mare scriitor, un scriitor de mare valoare care susţine cu o certitudine sinucigaşă că nu există valori. La scara lumii actuale avem parte de o pletoră de asemenea propovăduitori. Iată de ce la întrebarea pusă nu răspund, cum mi-ar fi pornirea, că literatura e bună pentru cei care o scriu şi pentru cei care o citesc aşa cum e scrisă, ci spun că literatura ar trebui să facă parte şi din structura mentală a celor care n-o citesc.

Nu adaug consideraţii despre rostul revistelor literare. Îl găsesc autoreferenţial. Prin simpla lor persistenţă, revistele şi-l dovedesc. Douăzeci de ani, câţi împlineşte Apostrof, e o dovadă peremptorie. Am să le încredinţez misiunea de a-mi dubla afirmaţia, peste alţi douăzeci de ani, urmaşilor mei ciocârleşti.

Livius Ciocârlie

Respectul pentru valori

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)