Literatura în timpul crizofalimentarismului

 

Leo Butnaru

 

Ce întrebări (aproape) triste… Sau, poate, doar par a fi astfel din cauza crizei în toate, peste toate… Adevărul (mai) e însă că despre menirea literaturii, despre facerea-naşterea scriitoricească, despre reviste şi trecerea în revistă a acestor şi altor interogaţii mai că (maică!) necruţătoare şi a unor posibile răspunsuri ce sunt/ar fi de fapt „variaţiuni pe o unică temă – autojustificativă“ este imposibil să nu se intereseze lumea, înşişi scriitorul, cititorul, binevoitorul, răuvoitorul şi, cum le plăcea să creadă confraţilor de până la noi – de hăt foarte înapoi –, să se intereseze zeii, muzele, regii. (Spre exemplu, Balzac spunea că scrie „la lumina a două principii supreme: Dumnezeu şi Monarhia“.)

Ne punem întrebările şi încercăm să răspundem la ele – din ce motiv? Că nu ar fi propice timpurile pentru scriitor, pentru literatură, pentru a visa frumos, în general? Că e criză, că e, parcă, briză de preapocalipsă? Sau, poate, deoarece lipsă e briza? Eu unul îmi zic că la fel de îndreptăţiţi ar fi să-şi pună aceste întrebări, aplicate noţional-profesionist la propria-le îndeletnicire, şi compozitorii de muzică zisă grea, simfonică, uşor agonică. Pentru că ei, în orice timpuri, nu au prea avut aflux de auzitori, dar, iată, au rezistat, rezistă, chiar dacă nu au publicul Madonnei sau al lui Jackson (oricare, nu obligatoriu Michael). Şi încă ceva: ţările, ministerele etc. subvenţionează uriaşe orchestre simfonice care, de cele mai multe ori, nu aduc venit la vistieria naţiunilor. De unde, de ce atare dărnicie („în pustie“)? Din mai multe răspunsuri posibile, cel esenţial cred că ar fi: pentru că muzica simfonică e o componentă indispensabilă a spiritualităţii umane, a naţiunilor luate dimpreună sau aparte, ceea ce a înţeles nu doar melomanul, ci şi tiranul. Fără muzica aceasta care nu aduce dividende umanitatea ar aduce oarecum ciudată. Adică, nedeplină, lipsită de integritate. Astfel că pentru mine răspunsul referitor la ce bun ceea ce fac scriitorii ar fi acelaşi, ca şi în cazul simfoniştilor-ghinioniştilor: pentru ca umanitatea să fie mai aproape de o posibilă integritate a ei ca spiritualitate. Sau, poate, doar să pară a fi astfel, dacă ne gândim la adagiile biblice sau hegeliene conform cărora totul nu e decât iluzie sau, şi mai grav, nu e decât vânătoare de vânt, (deşer)tăciunea (deşer)tăciunilor. Da, sigur, tragi-poetic spunând- simplificând, totul e: tăciunea tăciunilor. Însă, până a ajunge la tăciune, trebuie să arzi. Chiar dacă te pândeşte riscul să cazi, cu acest „să arzi“, în retorică, în vorbe mari, atât de neagreate de… neopostmodernişti (mi se pare, pentru că odată ce au existat şi mai există neoromantici, neoclasici, de ce nu ar exista şi neopostmodernişti? Astfel s-ar depăşi, poate, impasul canonic şi confuziile de tot soiul pe care le creează atât de labila noţiune de postmo­dernism).

Iar revista Apostrof este parte a literaturii şi, prin urmare, cade (înălţându-se!) sub incidenţa celor spuse până aici, în special – a necesităţii ei pentru o anume categorie de cititori şi, oarecum mai trist, a necesităţilor de tot soiul pe care le-a avut şi le are a le po­toli întru (supra)vieţuire şi continuă dăinuire, iată, deja 20 de ani. Astfel că Apostrof – una dintre revistele cele mai reprezentative din cultura noastră – nu e doar o publicaţie care împlineşte două decenii de existenţă, aproape simetric întâmplată pe treptele, promontoriile (de sfârşit şi de început) a două secole, ci e şi exemplu de perseverenţă în susţinerea unui înalt nivel profesionist întru respectul valorilor, în pofida impedimentelor şi dificultăţilor pe care a trebuit şi trebuie să le înfrunte. (Cel ce nu ştie să înfrunte nu e de frunte!) Prin urmare, la aniversare, revista Apostrof este în egală măsură deja a istoriei literaturii şi culturii româneşti, precum e şi a prezentului şi, după cum arată semnele faste, după cum spun intuiţiile în pofida timpurilor crizofalimentarismului, e şi a viitorului. La mulţi ani!

 

 

Leo Butnaru

Literatura în timpul crizofalimentarismului

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)