La ce bun?

 

Iulian Boldea

 

Literatura, deci. La ce bun. La ce bun poeţii, la ce bun revistele literare pe care le citesc doar literaţii, la ce bun să mai citeşti literatură într-o lume complet dezinteresată de cultură în general, în care Becali becalizează România, în care Vadim vadimizează, în care politicienii trag pe sfoară, iar oamenii de afaceri dau tunuri financiare, toate cu complicitatea trusturilor de presă, a mogulilor şi a altor agenturi ale inculturii de la noi. La ce bun freamătul în faţa unei metafore, fascinaţia unei subtilităţi livreşti, tresărirea dinaintea unui edificiu epic? La ce bun să mai scrii, când nimeni nu pare să mai citească, într-o lume trepidantă şi amorfă, receptivă mai degrabă la bârfă, la neesenţial şi senzaţional, decât la profunditatea lucrurilor spuse în cărţi? La ce bun să edifici o lume ficţională, alcătuită din fantasme, din iluzorii spaţii ale imaginarului, care să paraziteze tautologic fenomenalitatea lumii de aici şi de acum? La ce bun etica lecturii şi a culturii, etica scrisului într-o lume a anomiei şi a fragmentarităţii, în care trăirea îşi are legile ei intrinsece inexorabile, iar instinctele primare îşi fac locul cu o copleşitoare prestanţă a biologicului? La ce bun literatura când timpul preface totul în pulbere şi în vacuitate, la ce bun litera tipărită când toate sunt deşertăciune a deşertăciunilor? La ce bun aceste dantelării ale imaginarului, puse în mişcare de logica inefabilă a metaforelor şi a epitetelor, când realitatea continuă să fie neprevăzută, apodictică şi atroce, alienantă şi reductivă, inepuizabilă în formă, culoare şi ritm? La ce bun jocurile calofile ale imaginaţiei, când Istoria are, cum s-a spus, prestanţa atroce a unui coşmar, dicţiunea unei traume? La ce bun somaţia delabrată a angoasei adăpostită în cutele textului, când fiziologia ne deposedează de orice miraj, ne amputează orice iluzie? La ce bun textul, cu simptomele şi epifaniile sale care ne exorcizează nevrozele, transcriind himere şi ingenuităţi, într-o sintaxă clandestină, în care Subiectul zero îşi ascunde infirmităţile şi virtuozităţile psihotice? La ce bun scriitura, chiar de gradul zero, inclementă vituperare a traumelor existenţiale ori detabuizare autoscopică, la ce bun partitura de fanatisme ale sinelui, la ce bun consemnarea convulsiei, când metafora sau alegoria sau parabola nu sunt decât tot atâtea strategii ale autodenunţului, iluminări convenţionale ale tranşanţei de a fi? La ce bun imponderabilitatea visului, a imaginarului, când avem în jur realitatea cu formele ei nesăţioase, cu contururi infinite? La ce bun „scrierea cu sine“ sau scrierea despre alţii, când ştii că nu poţi schimba mare lucru nici în propriul sine, nici în relieful moral al lumii în care devenirea ta e circumscrisă mai mult sau mai puţin silnic? La ce bun scrutarea donquijotescă a unui absolut ipotetic ori revelaţiile inutile ale hedonismului celui care scrie şi se scrie pe sine, când ştii că butaforiile sinelui sunt atât de lesne de demontat, atât de predictibile şi de previzibile? La ce bun să încerci să redai conturul unui gând sau relieful unei idei, când ştii că simţurile tale sunt imperfecte, amintirile – duplicitate, iar scrisul, presupus impersonal, e atât de impregnat de subiectivitate şi de aleatoriu? La ce bun literatura, la ce bun revistele literare, la ce bun scrisul şi scriitorii, într-o lume avidă de senzaţie şi senzaţional, de facil şi facilitate? Da. La ce bun?       

Iulian Boldea

La ce bun?

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)