Prezentul perpetuu

 

Nicolae Bârna

 

Apostroful împlineŞte douăzeci de ani (de fapt… nouăsprezece, adică intră în al douăzecilea an de existenţă), lucru bineînţeles că aparent de necrezut: „Cum adică, douăzeci de ani? Parcă mai ieri ieşea primul număr…“, fenomen de altfel răspândit în ce priveşte „conştientizarea“ vechimii efective a diferitelor entităţi ivite în epoca postdecembristă. Pentru mine, cel puţin (dar, din câte bag seama, şi pentru destui alţii din generaţia mea sau din cele apropiate, deja mature la data Revoluţiei), Revoluţia din decembrie 1989 a avut loc chiar ieri, în fine, zilele trecute, iar tot ce s-a întâmplat de atunci încoace e condensat într-un fel de ciudat tărâm al unui prezent perpetuu, parcă prelungibil indefinit, cu acelaşi regim al simultaneităţii generale.

Impresie înşelătoare, evident, violent subiectivă (dar cu, poate, explicaţii raţionale posibil discursivizabile, asupra cărora nu voi insista însă acum), pentru că e vorba, de fapt, de o întreagă epocă. Una comparabilă, ca amploare, cu mult mitizata şi mitificata „perioadă interbelică“, de pildă, ori cu răstimpul scurs de la alegerea lui Cuza ca domn şi până la dobândirea independenţei României şi proclamarea regatului (să-mi fie iertată pedanteria, dar am vrut să dau o imagine grăitoare despre ce înseamnă, de fapt, ca timp, aceşti „câţiva ani postrevoluţionari“ de care tot vorbim cu dezinvoltură, fără să ne dăm seama întotdeauna cât de mulţi au devenit…). 

O întreagă epocă, aşadar, în peisajul căreia Apostroful (revista, bineînţeles, dar şi „derivaţiile“ ei câtuşi de puţin neglijabile, adică fundaţia şi editura…) a fost şi continuă să fie o prezenţă vizibilă, îmbucurătoare şi – în sensul tare, deplin şi „etimologic“ al termenului – admirabilă.

Nu am să vă critic deloc (bun, evident că observaţii chiţibuşăreşti se pot găsi şi chiar trebuie enunţate cu prilejuri, ca să zicem aşa, mai „de lucru“, în cadrul unei eventuale evaluări hiperanalitice, dar nu la momente aniversare…), ci doar am să vă laud, şi fără reţinere.

Întrecută doar prin „consistenţă“ (inclusiv sub raportul propriu-zis fizic, al numărului de pagini, al spaţiului disponibil, al importanţei numerice a echipei redacţionale etc.) de doar câteva alte reviste literar-culturale (cum ar fi Vatra, de pildă…), practic neîntrecută – ori foarte greu de întrecut – în ce priveşte nivelul şi capacitatea de a interesa, de vreuna din nu puţinele publicaţii omologe ori înrudite, Apostrof rămâne o piesă (of!, cuvântul e compromis, dar nu-l pot evita!) de elită a mecanismului vieţii noastre literare, aşa cum este el la ora actuală. Observând acestea, am comparat revista, implicit, cu altele, deşi, de fapt, prin structura, „parfumul“ şi „formula“ absolut specifice, cu totul originale (deşi originale cu aparentă discreţie, fără ostentaţia originalităţii agresive şi căutate), ea rămâne de necomparat sau, mai bine spus, in-comparabilă.

Sigur, enunţarea de elogii fără rezerve – fie şi la o aniversare (ori poate mai ales atunci!) – e oarecum jenantă pentru „emiţător“ şi mai degrabă fastidioasă pentru prezumtivii „destinatari“. În ultima vreme, ca şi mai demult, dar poate că mai mult decât oricând, în referirea mediatică la o personalitate ori o instituţie, place ori interesează în primul rând şi mai ales prezentarea critică, satira, pamfletul, bârfa, înjurătura. Laudele sau izbucnirile de admiraţie, chiar administrate în doze mici, au devenit somnifere garantate, procedări suspecte din principiu şi necreditabile prin definiţie. Îmi voi modera, aşadar, avântul laudativ, fiind încredinţat că, despre faptul că Apostroful este excelent, cunoscătorii sunt edificaţi în virtutea propriilor constatări şi observaţii, iar pe necunoscători, oricum, nu-i voi putea convinge prin exclamaţii elogioase, „suspecte“, nu-i aşa, din principiu!...

Am să mă leg însă, un pic, de întrebările acelea „stângace“ pe care le formulaţi. Tot hazul lor stă în chiar caracterul lor aşa-zis stângaci, asupra căruia atrageţi atenţia nu cu vreo cochetărie de doi bani („ei, aşa suntem noi, stângaci, nu ne învrednicim să le formulăm într-un chip mai percutant…“ etc.), ci cu o fină, dar acidă ironie, de soi bun, care vizează nu atât întrebările în sine – care sunt fundamentale! –, cât poziţia în care pare să se afle în zilele noastre, la noi (şi nu numai la noi!), literatura. Regină ori împărăteasă, în mai multe rânduri, şi pentru răstimpuri deloc scurte, a tărâmului  semnificării – ori a „Universului simbolic“, spuneţi-i cum vreţi… –, ea pare să se trezească acum (dar poate că nu pentru prima oară „în Istorie“?) în postura unei bizarerii marginale, în declin şi evanescenţă, sortită unui viitor „de nişă“. Într-o poziţie defensivă, constrânsă la autojustificare, la demonstrarea propriei utilităţi.

Situaţie totuşi mai degrabă aparentă (şi poate că pusă în lumină, uneori, în chip îngroşat, poate că tocmai datorită „senzaţionalismului“ ei intrinsec…) decât indiscutabilă şi îngrijorătoare. Să nu-i plângem de milă, literaturii, nu e cazul, cel puţin deocamdată!

Cât despre întrebările (deloc stângace, fireşte!) pe care le formulaţi, ele sunt unele fundamentale, dezarmante prin generalitatea lor, ca şi prin aerul lor de „chestiune judecată“, tranşată şi îndeobşte împărtăşită. Sunt întrebări dintre acelea cărora le-au fost aduse, în timp, tone şi tone de răspunsuri. Răspunsuri numeroase şi consistente, care ne stau la dispoziţie în tratatele de teorie a literaturii şi în eseistica de toate calibrele şi nuanţele, de ieri şi de azi, dar şi în ceea ce putem numi „simţul comun“. Răspunsuri bineînţeles că rezumabile şi sintetizabile, regrupabile într-o tipologie şi posibil de esenţializat într-un „punctaj“ de dimensiuni rezonabile. Nu le reiau ori reamintesc, acum, nici măcar în raccourci… Amintesc doar de hm!, scuzaţi, da’ asta-i situaţia, funcţia cognitivă specifică (imposibil de suplinit pe alte căi) a literaturii, de care suntem nu o dată tentaţi să uităm, atunci când ne grăbim să justificăm literatura recurgând la criterii potrivite unor alte feluri de discurs… Numai asta, dacă ar fi, şi tot i-ar demonstra cu prisosinţă „utilitatea“.

Ce mă sâcâie însă în toată povestea e senzaţia că ne vedem parcă împinşi (de context, de „vremi“, de… atmosferă) către o poziţie defensivă, de autojustificare (a „muncii noastre «ciudate»“, de probare a utilităţii. Văd că şi eu mă trezesc adoptând-o. Nu e bine!

Poziţie defensivă, autojustificativă? Haida-de!

Să fim „răi“ şi orgolioşi (cei cărora ne place literatura, care ne ocupăm de ea, care suntem convinşi de rostul ei, care ne străduim să o facem să circule, să-şi poarte roadele)!

Să ne vedem liniştiţi (sau… ne-liniştiţi, cum vreţi!) de treabă. Vorba ceea, fiecare cu târla lui.

Îşi pune cineva întrebări despre, să zicem, „utilitatea“ muzicii de cameră? Nu. Utilitatea ei e evidentă şi indiscutabilă, chiar dacă domeniul e unul aşa zicând „de nişă“, şi interesul pentru el nu mobilizează vulcanic mari mase de oameni. Iar compozitorii, instrumentiştii, coordonatorii formaţiilor şi administratorii instituţiilor specializate în asigurarea interpretării ei etc. îşi văd în continuare de treabă, fără angoase inutile. Literatorii nu au de ce să procedeze altcumva. Universul uman e format, în fond, din „nişe“ de tot felul, desigur de talie diferită şi cu răsunet diferit (în fond,  fotbalul profesionist şi industria divertismentului mediatizat de proastă calitate, care par astăzi sectoare atotbiruitoare, tot nişte „nişe“ sunt!), care coexistă şi interacţionează (sau nu!) în modul pe care îl cunoaştem cu toţii. Dintre toate „nişele“ acelea, literatura e una dintre cele mai hărşite şi tenace, n-am eu grijă…

A, sigur, putem consemna că i-a scăzut importanţa (respectiv impactul, audienţa, prestigiul…) relativă, în contextul general al preocupărilor omeneşti.

A, sigur, putem observa că e talonată, călărită, detronată, aservită, substituită de alte forme de discurs ori de comunicare, deturnată, „obligată“ la primeniri structurale ş.a.m.d.

Bine, bine… Lasă!…

Fluctuaţii de importanţă şi influenţă, „corciri“, impuse ori fireşti, au mai avut loc şi vor mai avea. Ne-am cam obişnuit în ultima vreme – a trebuit să ne obişnuim: e un trend mondial, nu-i o născocire locală – cu refluxul trecerii de care se bucura beletristica. Mai concret vorbind, am asistat şi continuăm să asistăm la o acceptare – ori, mai bine zis, la o implicită preconizare şi recomandare – a unei mai accentuate heteronomii a literarului, a unei mai mari deschideri a acestuia către – dacă nu chiar o subordonare faţă de – social, politic şi etic. Instanţele de validare valorică – „infiltrate“, vrând-nevrând, de factorul „comercial“, care, având drept ţintă asigurarea vandabilităţii şi îndoindu-se, într-un chip destul de nemăgulitor, că publicul poate citi din pură plăcere şi gusta literatura ca literatură, caută întotdeauna o „acroşă“ extraliterară, senzaţională sau „utilitaristă“, pentru a-i determina pe potenţialii cititori să  cumpere cărţile – ne asigură tot mai des că o anume carte este bună pentru că, ştiu eu, demască crimele comunismului ori (de ce nu?) pe ale imperialismului capitalist, pentru că exprimă plenar erotismul necenzurat, pentru că aduce mărturii interesante din interiorul unor mentalităţi şi moduri de vieţuire proprii unor populaţii, neamuri, tagme, categorii etc., marginale, minoritare, „exotice“ (sub raport social, etnic, ocupaţional, moral etc.), presupuse puţin cunoscute şi de aceea interesante pentru cititorul standard, „nemarcat“ (adică majoritar, central, nonexotic etc.), şi aşa mai departe. Aşa „bate vântul“ acum, dar asta nu înseamnă că lucrurile stau, în esenţă, chiar aşa. Sau că literatura, ca atare, trecută, prezentă şi viitoare, ar fi devenit „inutilă“ ori ar fi pe ducă.

Literatura mare, în pofida prohodului prelungit care i se tot cântă de mult, rămâne pe poziţii, lucru pe care e foarte probabil că-l va face multă, multă vreme de acum înainte, mult mai multă decât sunt dispuşi să conceadă promotorii unor prognoze mai degrabă simpliste decât efectiv atente la tendinţele în curs de manifestare. 

Acestea fiind zise, „utilitatea“ strădaniei echipei redacţionale a Apostrofului şi a confraţilor, emulilor, rivalilor (şi chiar adversarilor eventuali, care tot confraţi sunt!) celor care o însufleţesc n-are nevoie de apologii prisoselnice.

Nicolae Bârna

Prezentul perpetuu

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)