Cadou personal

 

George Banu

 

Sunt un colaborator sporadic şi un cititor episodic al Apostrofului… deci, aprioric, în ciuda apelului amical lansat de Marta Petreu, iniţial, intervenţia mea nu mi s-a părut legitimă. Şi de aceea, căutînd des un răspuns, nu-l găseam. Refuzul nu-l doream, elogiul îl evitam pînă în ziua în care am înţeles că această revistă parţial necunoscută, dar totuşi adesea citită, de departe, îmi apare mintal ca o insulă de cultură, o insulă ce rezistă „inculturii“ şi se constituie în refugiu posibil pe timpuri grele. Uneori e benefic acest sentiment ce-l procură certitudinea unei relaţii sau aceea a unei publicaţii. Prin soliditatea sa, ea confortează pe cel care-şi trăieşte viaţa cu teamă şi nelinişte. Ea se constituie în recurs posibil… Apostroful îmi produce acest sentiment de încredere: el există şi nu mă îndoiesc de el. 

Ieri-seară un spectacol m-a tulburat şi, decît să mă lansez în consideraţii teoretice pentru a răspunde interogaţiilor avansate de Marta Petreu, prefer să-i relatez efectele: arta se justifică prin maniera în care ne afectează. După o zi confuză la universitate şi numeroase schimburi telefonice cu amici din Europa, cei mai mulţi deprimaţi, bolnavi, sceptici, am ezitat o clipă şi ideea abandonului m-a tentat. Încă un spectacol în plus… Şi totuşi, din teama unei culpabilităţi inevitabile, a unui regret ipotetic – spectacolul la care n-ai fost, nu-l cunoşti! –, m-am dus la Teatrul Odéon/Paris pentru a vedea John Gabriel Borkman a lui Ibsen în regia lui Thomas Ostermeyer. Cu cîteva minute înainte vorbisem cu Radu Penciulescu la Stockholm despre un Borkman al lui Luc Bondy în care doar Michel Piccoli ne convinsese, căci, în rest, cum spunea Penciulescu, „unde scrie că ninge în text, ningea şi pe scenă“.  Aici, de astă dată, doar pereţi albi şi cîteva elemente de mobilier modern realizează un echilibru fragil între „minimalismul“ general şi aceste accente realiste disparate. Nici cădere în evocarea naturalistă, nici voluntarism conceptual! Pe dedesubtul pereţilor imaculaţi se insinuează, uneori, o fîşie de fum ce, o clipă, ca o tapiserie uşoară, acoperă solul… sugestie subtilă a celuilalt Ibsen, de la sfîrşit, al Morţilor care se înalţă spre munţi! La Ostermeyer ura dintre personaje respectă tonalitatea generală şi, fără strigăte sau hărţuieli fizice, e şoptită, vărsată ca o otravă în ureche, pentru a infecta vieţile, dezechilibra existenţele, nelinişti publicul. Niciun exces vocal, doar murmurul distrugător al vorbelor asasine! Şi pe deasupra, personajul central Borkman, prin destinul lui de bancher care a făcut faliment, aminteşte, în mod neaşteptat, direct şi netraficat, criza noastră de azi. Astfel, acest Ibsen ne apare, în aceeaşi ambiguitate subtilă, ca fiind uşor îndepărtat şi teribil de apropiat… nici de atunci, nici complet de acum. Ostermeyer adaugă o explicită nuanţă de ironie cinică faţă de tînărul fiu pe care două „mame“, una biologică, iar alta adoptivă, şi-l revendică, fiu imbecil care nu ştie decît să strige „Sunt tînăr, sunt tînăr“, în timp ce bătrînii, în jurul lui, mor sau se sting. În întunericul sălii redescopeream aseară bucurii de Spectator de mult pierdute şi-mi spuneam: „Iată ce mă seduce mai mult ca orice: teatrul de artă perfect împlinit şi totodată irigat de prezent fără intervenţii brutale sau modernizări agresive“. Astfel reconciliat cu teatrul, mi-am spus, ştiind singur, după spectacol, în faţa unei halbe de bere, că istoria acestei nopţi ibseniene putea fi cadoul şi răspunsul meu la întrebările Apostrofului. Nu o artă ne salvează – literatura, teatrul sau altele –, ci operele. Opera unui artist satisface temporar aşteptarea unui Spectator. Şi atunci are loc o pasageră… înviere!                             

 

George Banu

Cadou personal

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)