Apostrof, inima mea

Scrisoare Martei Petreu

 

Nicolae Balotă

 

Dragă Marta,

Începând să-ţi scriu această epistolă şi aflându-mă încă – probabil – în spaţiul pasional şi literar al unui capitol din Abisul luminat, capitol încheiat aseară, căruia i-am dat titlul (de oblică sorginte eminesciană): „Apostat-inima mea“, mi s-a năzărit sau, mai bine zis, mi-a apărut cu o luminoasă evidenţă nevoia de a pune aceste rânduri sub semnul formulei „Apostrof, inima mea“.

Este în aceasta, cum preabine înţelegi, o declaraţie de amor intellectualis, pe care o adresez revistei prin tine, sufletul ei însufleţitor. Mi-e, de altfel, greu să despart de afecţiunea ce ţi-o port aceea pentru fiica ta spirituală (nu ştiu de ce îmi place să mi-o închipui feminină). Preţuirea mea înglobează Apostroful în aceea a persoanei şi creaţiei tale. Te cunosc de când cunosc şi revista ta. Pentru mine, aveţi amândouă douăzeci de ani. Pot chiar preciza: douăzeci de primăveri, deoarece Apostroful se pregătea să apară primăvara, cam odată cu liliacul din Cluj.

Primăvară a speranţelor: 1990. Mă întorceam după ani de despărţire în Clujul meu, al nostru. Primăvară şi început de vară a revederii oraşului pe care credeam în orele ceţoase că nu-l voi mai revedea niciodată. Şi printre bucuriile cu care mă întâmpina era şi aceea, la 1 iunie, a foilor proaspetei tale reviste. Multe dintre speranţele acelui an s-au spulberat în vântul unei istorii nesăbuite, purtătoare de scorii. Nu şi foile acelea scoase cu trudă, cu elan juvenil, jucăuş, cu enthousiasmos conştient şi inconştient, nu şi acel apostrophos, mărunt semn de eliziune a unei vocale finale (ce poate fi mai futil semn al fragilelor noastre scrieri?). Ele continuă an după an, de atunci, semn – printre atâtea altele – că nasc şi în Transilvania oameni care zidesc ceea ce rămâne. Şi ce rămâne din ţesătura aceasta delicată, făcută din semne atât de subtile încât pot semnala până şi lipsa semnului?

Rămâne, înainte de toate, înscrierea sa într-un spaţiu deschis al libertăţii. După zeci de ani de suprimare a libertăţilor, de pervertire a conştiinţelor, într-o ţară străbătută încă de demonii diverselor intoleranţe, deschiderea acestui spaţiu, de la primul număr al Apostrofului, a fost pentru mine revelatoare a unui spirit nou. Ca un clujean mă bucuram, mărturisesc, că o asemenea publicaţie poate să apară în oraşul meu de obârşie. Nu amintea ea Echinoxul de bună amintire, nu relua ea ceea ce fusese început şi prea curând curmat în Revista Cercului literar? Deschiderea revistei Apostrof spre un mai larg univers al literelor şi artelor se înscria în acel spaţiu al libertăţii şi totodată al unui universalism valoric ce fusese şi al acelor înaintaşi. Apoi, revista nu era doar un florilegiu anarhic de texte literare. Observam în evoluţia sa desenându-se anumite linii ordonatoare, printre care cea mai importantă conjuga filosoficul cu literarul. Apostrof nu devenea o publicaţie de specialitate, nici expresia unei şcoli de gândire, ci rămânea deschisă dezbaterii ideilor. Este semnificativ, în această privinţă, catalogul select, chiar dacă din evidente raţiuni economice redus, al „Bibliotecii Apostrof“, anexa editorială a revistei. În Castalia ardeleană, ai construit, dragă Marta Petreu, un edificiu menit să dureze.

Ştiu că, număr de număr, ai de făcut eforturi sisifice pentru a continua clădirea. Atât doar că, spre deosebire de efortul van al eroului mitic, al tău este rodnic. El nu este mai puţin merituos, deşi e mult mai penibil decât efortul ideaţiei şi al creaţiei tale. Dar clădind castelul acesta de hârtie şi semne, te clădeşti pe tine în el şi oarecum prin el. De aceea şi eu vă îmbrăţişez în aceeaşi comună afecţiune.

Cu drag şi cu cele mai călduroase urări de reuşită pentru următorii douăzeci de ani.

Nicolae Balotă

Apostrof, inima mea

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)