Dulceaţa sării

 

Paul Aretzu

 

Un teolog şi filosof ortodox contemporan, Christos Yannares, observă un fenomen care se manifestă tot mai pronunţat, acela al înstrăinării limbii: „Teologia se confruntă în zilele noastre cu o problemă majoră, ca şi filosofia sau oricare altă disciplină preocupată de faptele esenţiale ale vieţii: limba nu mai are legătură cu experienţa imediată, cunoaşterea este limitată la categoriile şi schemele inteligenţei“ (Adevărul şi unitatea Bisericii). În acest caz, limba se îndepărtează de cuvânt, adică de sursa sa, abstractizându-se excesiv sau profesionalizându-se, adică încadrându-se în nişte clişee/strategii comunicaţionale, abandonând încărcătura umană inefabilă. Limba nu mai este conductul natural şi direct, nu mai are vorbire, ci capătă extravaganţa ezoterică a unei alchimii. Ea se îndreaptă tot mai mult spre un exerciţiu retoric, pierzându-şi concreteţea şi autenticitatea, devenind tot mai ipotetică. În acest caz limba se falsifică, ajungând propria imitaţie, îndepărtându-se de natura sa. Ea este scoasă din context, nu mai este universală, ci sectară, nu se mai vorbeşte înăuntru, ci numai în afară. În loc să se comunice, se comercializează. Limba nu mai are nici poetică, nici poietică, făcând jocul (deliberat) al inteligenţei (dramatic, în sine).

Situaţia nu reprezintă o noutate pentru cei care au trecut prin comunism. S-a reuşit atunci performanţa nu numai a impunerii cu forţa a cenzurii ideologice, care venea din afară, cât a ne face să ne-o însuşim singuri, să ajungem să judecăm în termenii ei, afectându-ne grav funcţia liberă a gândirii. Prin urmare, eul agresat a devenit dual, s-a scindat într-o parte a unei rezistenţe foarte intime, a unei insurgenţe mute, înăbuşite, omologabile tragediei antice, şi o altă parte convenţională, de supravieţuire, racordată la grilele politice. Gândirea, scrisul acelei perioade poartă, într-un fel sau altul, mărcile cenzurii şi ale frustrării.

Azi, în schimb, există o uimitoare tendinţă grafomană. Toţi vor să scrie, indiferent cum şi unde. Dintr-un apanaj aristocratic, scrisul este nevoit să suporte regulile (slăbiciunile) democraţiei. Zidurile, pavajele, copacii, vehiculele, internetul sunt pline de incontinenţa scrisului. Se scrie mult şi nu se mai citeşte aproape deloc. Iar aici putem să ne folosim de un alt citat, de această dată preluat din Evanghelia lui Marcu: „Bună e sarea. De va fi sarea nesărată, cu ce o veţi săra?“.

Revista Apostrof împlineşte 20 de ani, adică tot atâţia câţi au urmat căderii cenzurii. Între revistele de valoare, ea ocupă un loc fruntaş, distingându-se prin colaboratorii de marcă, prin calitatea materialelor publicate, prin consecvenţă. Chiar între importantele, unele cu lungă tradiţie, reviste clujene, are o identitate netă. Fără îndoială că revista reflectă în bună măsură personalitatea puternică a Martei Petreu, dar şi pe a celor care o alcătuiesc prin scrisul lor, Irina Petraş, Ştefan Borbély, Iulian Boldea, Ovidiu Pecican, Ruxandra Cesereanu, Călin Teutişan şi alţii. Revistă flexibilă, de factură europeană, mereu proaspătă, Apostrof are ceva ce lipseşte multora, o sare bună, numai a ei.

 

Paul Aretzu

Dulceţea sării

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)