O bună aluzie la întrebarea lui Hölderlin!

 

Liviu Antonesei

 

Cred că întrebările dumneavoastră, în care citesc cumva spectral îngrijorarea şi/sau exasperarea şi care trimit la întrebarea fundamentală pusă de Hölderlin în condiţii mult mai favorabile culturii decît cele de aici şi acum, sînt legitime. Probabil, ni le-am pus fiecare vreodată, ni le punem cu toţii din cînd în cînd. Dacă mă uit în jurul meu, dacă zăbovesc cu privirea asupra imaginii globale a acestei ţări manelizate, telenovelizate şi tabloidizate pînă de dincolo de orice limite ale decenţei, tendinţa mea este să vă dau un răspuns scurt, precis şi cinic – toate acestea nu sînt bune la nimic, nu servesc nimănui, nu ajută la nimic şi nu dovedesc altceva decît fie incapacitatea noastră funciară de adaptare la realitate, fie orgoliile noastre hipertrofiate şi dorinţa de a fi sau a părea „altceva“, „altfel“, fie pur şi simplu vreun soi nou de nebunie, s-o numim culturală, pînă se trezesc psihiatrii şi formulează un diagnostic mai exact decît o putem face noi ca inşi implicaţi adînc în „boală“. Bun. Numai că privirile generalizatoare, care nu ţin seama de detalii, ne oferă imagini simplificate şi, pe cale de consecinţă, deformate. Ne-ar consola probabil să observăm că niciodată „cultura înaltă“ n-a fost pentru toţi, că nu toată lumea a manifestat o apetenţă nemăsurată şi constantă pentru această ciudăţenie a spiritului omenesc. Şi, iarăşi, ne-ar consola să vedem că, ori de cîte ori s-a încercat cu anasîna infuzarea „culturii înalte“ înspre „masele largi populare“, asta s-a petrecut întotdeauna în dauna celei dintîi, prin vulgarizarea sa, prin coborîrea sa de pe piedestal! Să fiu limpede, pentru a nu fi cumva, Doamne iartă!, acuzat de „elitism“! „Cultura înaltă“ nu e interzisă nimănui din principiu, stă la dispoziţia tuturor celor în stare s-o priceapă ori măcar s-o accepte, dar nici nu poate fi obligatorie! E foarte adevărat că, întotdeauna şi oriunde, consumatorii „paraculturii“ au fost mai numeroşi decît cei ai „culturii înalte“, acum însă cei dintîi sînt, poate nu neapărat mai mulţi, dar infinit mai vizibili. Noi scriem şi facem reviste de acest fel – iar Apostroful mi se pare excelent în acest domeniu al degustătorilor – pentru cei puţini, iar dacă reuşim să extindem cercul, e meritul nostru, dacă el se restrînge, cred că e vina noastră! Oricum, cred că putem fi fericiţi că nu sîntem (încă!) în situaţia de a afla temperatura la care ard cărţile şi nici nu sîntem nevoiţi să memorăm, ascunşi prin păduri, care Iliada, care un dialog platonician, care un volum de poeme de Marta Petreu – deşi ar fi plăcut, de bună seamă! Pînă nu se întîmplă asta, cîtă vreme beneficiem de toleranţa igorantă a mediului nostru extins de viaţă, cît timp întîlnirea dintre cele două lumi provoacă doar zîmbete perplexate de ambele părţi, totul este ok! Iar dacă situaţia se răstoarnă, care ar fi problema? Cultura e obişnuită şi cu catacombele, şi cu încercările de aneantizare, dar şi cu rezistenţa îndîrjită ori cu tehnicile de guerrilla! Iar noi, cei mai de la răsăritul continentului, ne bucurăm şi de avantajele unei foarte lungi şi recente experienţe. Aşa că, dacă n-a reuşit s-o zdrobească sinistrul interludiu comunist, de bună seamă că nu va ceda nici mizerabilismului material şi mental al tranziţiei. Desigur, la „cultura înaltă“ mă refer.

 

 

Liviu Antonesei

O bună aluzie la întrebarea lui Hölderlin!

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)