Cultura română e mai bună decît poporul român

 

 

Adrian Alui Gheorghe

 

1. Ce înseamnă literatura? Am să-l parafrazez pe colegul nostru mai vîrstnic, Sfîntul Augustin, care se referea la timp. Dacă nu mă întrebi ce e literatura (timpul), ştiu; dar dacă mă întrebi, nu mai ştiu. E ca mersul pe bicicletă: dacă te întrebi cum de te ţin în echilibru două roţi becisnice, te prăbuşeşti. Sau e ca dragostea? Dacă o trăieşti pur şi simplu, te încarci de eternitate. Dacă o explici, trăieşti experienţa amară a celui care rupînd aripile fluturelui se trezeşte în palmă cu un biet vierme. Din păcate, „limitele limbajului tău semnifică limitele lumii tale“, zice, pe bună dreptate, Wittgenstein. Dacă te uiţi într-o istorie a literaturii, de exemplu, e plină de „limitele limbajului“. Sau de ilimitări? Strada însăşi, ca expresie a libertăţii exprimată la maximum, e de fapt plină de oameni presaţi de limitele lumii lor.

Cred că mai degrabă aş şti ce nu este literatura, lucru pe care mi l-am fixat în cap cu fiecare carte citită, cu fiecare pagină scrisă. Că (tot) scriind, că (tot) cetind ajungi în hăţişurile metafizicului, ca Făt-Frumos din Tinereţe fără bătrîneţe... în Valea Plîngerii, unde brusc a fost (eşti) lovit de dorul după realitatea fecundă părăsită din cauza himerelor.

Din această perspectivă, literatura nu este viaţă, ci doar iluzia vieţii (şi asta am învăţat-o trăind, am verificat-o îndelung)! Un text genial nu naşte niciodată nici măcar un vierme de mătase. Sau un vierme de bălegar. Literatura este minciuna convenabilă cu care nu îi amăgim pe ceilalţi, cu care ne amăgim noi pe noi înşine şi o facem cu cele mai seducătoare argumente. Fiecare om trăieşte însă cu şi pentru minciuna lui. În fiecare zi o sporeşte, o cosmetizează, o îmbunătăţeşte, o susţine în faţa celorlalţi cu vehemenţă, clipă de clipă stă încruntat, îngîndurat ca să găsească alte şi alte argumente în favoarea propriei minciuni. 

Literatura, ca şi arta în general, este expresia fricii că lumea din jur este finită. Scriem ca să punem o virgulă mai apăsată între finitudinea noastră verificată şi eternitatea presimţită. Dacă am fi eterni, ca piatra, crezi că ne-am mai ţine de visat? Crezi că am mai inventa licorne, pe care să le călărim apoi pe deşălatelea, pentru a ajunge pe nu ştiu ce coclauri unde bănuim că sălăşluieşte dublul nostru ideal?

 

2. Habar nu am dacă ceea ce facem noi e bun sau e rău, la ce bun să scriem în vremuri de bejanie. Dacă o facem în orice condiţii, probabil că e vorba de un viciu nepedepsit încă. Dar o să zicem şi o să motivăm şi noi odată cu Platon, care ne-a relevat că „mînuirea şi cunoaşterea cuvintelor conduce la cunoaşterea lucrurilor“, şi asta ar mai atenua ceva din gratuitatea cu care ne petrecem viaţa. Iar mînuirea lor, a cuvintelor, ar fi asemeni mînuirii periculoase a otrăvurilor, trebuşoară care afectează în primul rînd pe mînuitorul stîngaci. Desigur că am putea să nu scriem, că am putea să îngînăm doar lucrurile esenţiale din preajmă, să imităm răsăritul soarelui, asfinţitul, mersul pe vîrfuri al ploii peste trupul mării, aşa cum o făceau primii oameni, primitivi încă, care şi-au descoperit oareşce simţ artistic. În fond nici noi nu ne-am îndepărtat prea tare de primitivitate, dacă scuturi o carte de poezii sau vreo carte de proză, de azi, de ieri sau de alaltăieri, cam aceleaşi lucruri de bază se vor împrăştia jur-împrejur, doar recuzita este uşor diferită. George Steiner zice, referitor la asta, într-un excelent eseu recent (Tritonuri, revista Nexus 50, 2008, Olanda; Idei în dialog, 16 sept. 2008):

 

O prea mare parte a comportamentului nostru social, politic şi chiar familial rămîne sadic, înşelător sau primitiv din punct de vedere intelectual. Pofta, setea noastră de masacru pare nesfîrşită. Duhoarea banului ne infectează vieţile. Dar cînd creăm un sonet shakespearian, cînd compunem o Misa în B-minor, cînd ne luptăm, de-a lungul secolelor, cu conjectura lui Goldbach, sau cu „problema celor trei corpuri“, ne depăşim limitele. Atunci, într-adevăr, „minuni mai mari ca omul nu-s“.

 

Evoluţia literaturii, se ştie, nu e la nivel de „ce spune“, ci la nivel de „cum spune“. Dacă s-ar întrerupe lanţul creării literaturii, împrospătată de la epocă la epocă, omenirea ar intra în impas. Ar muri, poate. De asta, cu fiecare generaţie există indivizi aleşi (sau autoaleşi?) care sînt chemaţi să împrospăteze temele şi mijloacele.

 

3. La ce bun literatura română?! Dar cine îşi poate imagina un popor fără cultură proprie? Să zicem că poporul bulgar s-ar lăsa recomandat în lume prin cultura sîrbă, iar cultura rusă ar reprezenta poporul englez etc. Despre ce fel de lume am mai vorbi, astfel? De asta, globalizarea poate uniformiza meniuri din bucătărie sau indicatoare pe şosele, dar nu poate uniformiza cultura şi literatura. Hai să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că am fi un popor fără literatură proprie! Părerea mea ar fi că am deveni vulnerabili, am dispărea. Pentru că becisnica literatură e pata de ulei care rămîne la suprafaţă indiferent de mărimea potopului, de durata lui, de consecinţe. Iar limba, ca instrument al comunicării, se modelează în exerciţiul lite­raturii. Fără mlădierile poetice îndelung încercate o limbă devine un buzunar cu bolovani. Zice acelaşi Platon, justificat: „Caracterul unui om poate fi judecat după gusturile sale artistice“. Aşa şi caracterul unei societăţi...! Iar un popor care îşi leapădă cultura, care şi-o batjocoreşte, care şi-o renegă, e un popor fără caracter. Ne recunoaştem uneori evoluţia „caracterului“ nostru naţional în aceste sentinţe?

Nu sîntem în avanposturile literaturii europene şi universale pentru că ne-am petrecut modernitatea omorîndu-ne propria cultură, reprimînd-o, ucigîndu-ne scriitorii, ostracizîndu-i. Dacă n-am fost barbari cu alţii, am fost barbari cu vîrf şi îndesat la noi acasă. Am aspirat şi barbaria altora ca să o altoim pe a noastră. Dacă ne-am fi agăţat de poala unor Cioran, Eugen Ionescu, Eliade, Blaga, afirmîndu-ne la umbra lor calitatea de români, azi eram salutaţi cu respect în Europa. Oricum, cultura română e mai bună decît poporul român. Numai cultura nu ne lasă să pierim, să dispărem pe scara istoriei. Dar ca să vezi care e raportul unui neam cu propriii scriitori de geniu, trebuie să vezi cum le respectă acesta postumitatea, numele, renumele, urmele trecerii prin lume, legenda. Ca să ajungi la Ipoteştii lui Eminescu trebuie să încaleci drumuri proaste, să faci slalom printre gropi, să te faci că nu observi mizeria locului. La Humuleştii lui Ion Creangă e la fel. Precaritatea te întîmpină şi la casa Lucian Blaga, şi la cimitirul Belu, şi la Petrila, locul naşterii lui I. D. Sîrbu.  

Din acest motiv sîntem în Europa nu o cultură, ci o provincie culturală. Iar scriitorul de provincie, fie raportat la Europa, fie raportat la propria capitală culturală, este în situaţia a ceea ce în masonerie s-ar numi „moarte civică“. În acest caz ignorarea omoară mult mai temeinic decît contestarea.

 

4. La ce bun revistele literare? Ele sînt gimnastica cotidiană a spiritului, sînt genuflexiunile cugetului care ar deveni obez dacă nu ar face un pic de mişcare pe cîmpiile de idei ale revistelor. Pînă nu au apărut revistele în cultura română, prin negurile şi hăţişurile istoriei, pînă nu s-au dedat la ceva controverse scriitorii noştri strămoşi, nu prea am reuşit să ne rupem de „ţîrcovnicismul“ cronicăresc. Chiar şi în perioada comunistă revistele au însemnat bastioane ale nesupunerii, ale speranţei. După 1989, anul descătuşării energiilor fremătătoare ale unor generaţii intelectuale, prezenţa revistelor în cultura noastră a însemnat sindromul „bulgărelui de zăpadă“, care în rostogolire a stîrnit cam tot ce era de stîrnit. Sau ca să şuguiesc puţin, aş compara fenomenul revuistic cu dislocarea bolovanului de pe dealurile Broştenilor de către Creangă copil şi care a spulberat casa mătuşii Irinuca, bordei care ar fi semnificat, desigur, stagnarea şi anchiloza culturală...! Fiecare apariţie a unei reviste noi a fost resimţită ca o victorie colectivă. E în România noastră un spectacol de reviste cu reprezentaţii deseori strălucite la Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Satu Mare, la Oradea, la Craiova, la Botoşani, la Bacău, la Alba Iulia, la Piatra-Neamţ, la Galaţi, la Piteşti, la Constanţa, la Suceava, la Sibiu, la Baia Mare, la Arad, la Bîrlad, la Chişinău... Numai dacă ai lua parte pasiv la acest spectacol, în calitate de spectator-cititor, şi nu ai avea cum să nu devii deştept. Sau măcar sensibil. Sau doar informat. Sau doar buimac, dar cu cîteva embrioane de gînduri în cap. Uneori revistele par prea multe, uneori par prea localiste, alteori par exclusiviste, de multe ori enervante, dar ele arată aşa cum e lumea noastră, pline de potenţial, ratînd spectaculos deseori, provocînd speranţa (ce cuvînt demonetizat!) din clipa prezentă prea adesea.

În acest concert de reviste, Apostroful (al tău? al nostru?) a devenit o paradigmă, dragă Marta Petreu. De asta, după ce citeşti Apostroful, după ce cîntăreşti calitatea invitaţilor, a redactorilor, a materialelor, după ce-ţi mai clăteşti memoria cu ceva amintiri din alte vremuri, echinoxiste, după ce te scufunzi realmente într-o baie de rigoare culturală şi deşteptăciune, îţi spui în barbă: „Deh, Clujul rămîne Cluj, indiferent de conjunctură, de istorie, de situaţie! Sărut mîna, Marta Petreu!“

 

Piatra-Neamţ, 14 aprilie 2009

Adrian Alui Gheorghe

Cultura română e mai bună decît poporul român

» anul XX, 2009, nr. 5 (228)