O lectură antipsihiatrică a lui Sartre

 

Ştefan Bolea

 

 

Atacul sartrean asupra categoriei inconştientului din Fiinţa şi neantul: Eseu de ontologie fenomenologică, ediţie revizuită şi index de Arlette Elkaďm-Sartre, traducere de Adriana Neacşu, Piteşti: Paralela 45, 2004, poate facilita o lectură antipsihiatrică. „În interpretarea psihanalitică [...] se va folosi ipoteza unei cenzuri, concepută ca o linie de demarcaţie cu vamă, servicii de paşapoarte, control de vize etc., pentru a restabili dualitatea înşelătorului şi a înşelatului“ (p. 97). Această „linie de demarcaţie“ sau această graniţă scindează subiectul uman între „ego“ şi „id“, unde „ego“-ul este partea „înşelată“ de acumulările (sau refulările) inconştiente. „Prin distincţia dintre «sine» [«ça»] şi «eu», Freud a scindat în două masa psihică. Eu sunt eu, dar nu sunt sinele [je ne suis pas ça]“ (p. 97-98).

Sartre descrie relaţia dintre psihanalist şi pacient şi descoperirea adevărului maladiv (sau a adevărului înţeles ca rădăcină a bolii), pe baza partajării efectuate de medic (uneori arbitrar, poate) între inconştientul înşelător şi conştientul prins sub voalul mayei. Sartre nota că

 

există [...] un adevăr al impulsului către furt, care nu poate fi atins decât prin ipoteze mai mult sau mai puţin probabile [...] Descoperirea acestui adevăr va necesita concursul psihanalistului, care apare ca mediatorul dintre tendinţele mele inconştiente şi viaţa mea conştientă. Celălalt apare ca singurul care poate efectua sinteza între teza inconştientă şi antiteza conştientă. Eu nu mă pot cunoaşte decât prin intermediul celuilalt, ceea ce vrea să spună că sunt în raport cu „sinele“ meu în poziţia de celălalt. (p. 98)

 

Cu alte cuvinte, psihanalistul apare drept mediator între mine şi mine (sau între subiectul conştient şi cel inconştient). Dacă adoptăm acest punct de vedere, existentul trebuie neapărat „spart“ în două blocuri separate (trebuie creată o fisură, care să permită partajarea); mai mult, „sinele“ devine un alterus, o fantasmă înstrăinată, care se proiectează în faţa ochilor mei şi pe care o pot înţelege doar mijlocit, ca şi cum ar avea o existenţă separată. Urmărind această idee, subiectivitatea fisurată poate fi pansată şi reconstruită doar cu ajutorul psihanalistului; astfel partajarea primă între subconştient şi conştient ar putea fi recunoscută de medic cu intenţia de a institui o relaţie de putere între el şi pacient. Eliberatorul (şamanul sau vindecătorul) mută problema pe propriul său teren, înainte de a crea o cezură între „sine“ şi „eu“, pe care doar el o poate reconstitui în aşa fel încât să creeze un (nou) raport funcţional.

Vindecarea (sau eliberarea, care survine în urma depăşirii înstrăinării dintre partea conştientă şi cea inconştientă, în care „id“-ul îşi dezvăluie adevărul privat doar pentru ochi străini) ce constă în această reconstituire, alipind teza şi antiteza, pe care psihanalistul le-a divizat în primul rând, rezidă, am putea spune metaforic, într-o clonare a subiectivităţii bolnavului. Acesta este „reparat“ pentru a redeveni o fiinţă funcţională şi (relativ) autonomă, dar coeficientul său de identitate (sau coordonatele mentale ale identităţii sale) nu mai este acelaşi, cel dinaintea „spărturii“ psihice dintre „sine“ şi „eu“. Folosind o idee din fizica cuantică, asupra căreia glosează Michael Chrichton, subiectul este „teleportat“ (se scanează întâi caracteristicile sale personale, apoi este ucis pentru a fi recompus într-o altă locaţie spaţio-temporală) în spaţiul mental al unei noi identităţi (care este o variaţiune a fostei sale identităţi, cea care îl caracteriza înainte de „spărtură“), pe care trebuie s-o preia.

Dacă are know how-ul necesar şi puterea de a se orienta şi de a mima funcţionalitatea şi parţiala autonomie, atunci este considerat „vindecat“. Dacă respinge noua postură, în schimb, infernul vindecare-spărtură psihică intră într-un ritm ciclic. Astfel, acest dualism conştient-inconştient, care a fost înţeles drept clonare mentală, poate fi caracterizat, metaforic, prin sintagma soul washing. Chiar dacă această punere în scenă a procesului psihiatric, pe care o propunem aici (ce doar porneşte de la Sartre), nu ar fi în totalitate adecvată, o observaţie de bun-simţ se impune: dacă avem nevoie de un mediator între noi şi noi înşine (şi acesta este unul extern), relaţia dintre mediator şi noi (ca parte dezavantajată, descompusă, disociată) va fi una de putere.

Asemenea unui coach (chiar şi unul existenţial), acesta îşi va impune condiţiile sau, asemenea unui mareşal, va ordona şi va disciplina cu forţa şi în pofida noastră, poate. Scopul acestui antrenament? Descoperirea unui adevăr, care se presupune că îl ascund eu însumi, faţă de mine însumi. Dar acest adevăr va fi doar o umbră a adevărului personal (pe care doar noi îl putem afla şi care ne foloseşte doar nouă), la fel „sinele“ relevat, dezocultat este doar o proiecţie care accentuează înstrăinarea dintre conştiinţă şi reziduurile sale. Putem contura această lectură antipsihiatrică a lui Sartre printr-un fragment al monologului personajului principal din filmul Equus, medicul Martin Dysart: „Normalul este indispensabil, zeul criminal al sănătăţii. Şi eu sunt preotul său“.

 

Ştefan Bolea

O lectură antipsihiatrică a lui Sartre

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)