Comunism şi (cult)ură

 

Steliu Lambru

 

 

DeŞi marxismul s-a adresat în primul rînd proletariatului, clasa socială cu cel mai redus nivel de educaţie, pe a cărui forţă brută se baza în instaurarea unei ordini noi, mai drepte, el nu a ezitat să abordeze şi domeniul culturii, ba chiar a elaborat o teorie a formelor culturale pe cît de simplă, pe atît de mult îmbrăţişată tocmai de intelectuali. Concepţia marxistă asupra culturii era una legată indisolubil de producţia materială: primum vivere deinde philosophari, în condiţiile unei situaţii economice catastrofale a claselor de jos. Omul simplu nu avusese timp să reflecteze asupra lucrurilor înalte ale vieţii. Supus exploatării nemiloase a patronului, el era preocupat să îşi asigure traiul zilnic, lui şi familiei sale, mai întîi să trăim şi pe urmă să filozofăm păruse a fi modul la raportare la cultură al lucrătorului. Pentru omul simplu, prezentul nu era unul încurajator în direcţia culturalizării lui. Dar viitorul era cum nu se putea mai promiţător. Cultura comunistă, una nouă, aproape de mase, era una în care diferenţa dintre producători şi consumatori era înlăturată. Pe cele două mari coordonate temporale, trecut şi viitor, prezentul nefiind altceva decît un timp al tranziţiei, cultura burgheză era un provizorat care trebuia urgent depăşit.

Marx descria cultura ca pe o metodă prin care o clasă socială ca burghezia îşi asociase clasele inferioare luptei duse împotriva feudalilor prin reforme care ridicau nivelul de instrucţie al maselor. Cultura era o expresie a spiritului claselor purtătoare de progres ajunse pe o anumită treaptă de dezvoltare a istoriei, care trebuiau să elimine de pe scena istoriei, prin violenţă revoluţionară, clasa care îşi încheiase menirea istorică. În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels recunoşteau inferioritatea culturală a proletariatului, admiţând că burghezia, în lupta ei împotriva feudalismului, atrăgea şi proletariatul şi îl ridica pe o treaptă de instrucţie superioară, care presupunea şi o elevaţie culturală. Viziunea lor economico-societală se proiecta şi asupra culturii, proprietatea particulară asupra mijloacelor de producţie fiind factorul formativ al conştiinţei oamenilor. Cei doi se revoltau împotriva unei aşa-numite îngustimi a minţii tuturor celor care legau dispariţia proprietăţii private, în cazul în care modul de producţie comunist ar fi triumfat, de dispariţia valorilor spirituale.

 

După cum pentru burghez desfiinţarea proprietăţii de clasă înseamnă desfiinţarea producţiei înseşi, tot astfel pentru dînsul dispariţia culturii de clasă este identică cu dispariţia culturii în general. Cultura, a cărei pierdere o deplînge burghezul, nu înseamnă pentru imensa majoritate decît transformarea omului într-o anexă a maşinii,

 

susţineau Marx şi Engels. Viitorul era cel care conta şi cel care aducea o nouă cultură, superioară, în conformitate cu superioritatea generală a noii formaţiuni economico-sociale.

Deşi regimul comunist era orientat în mod explicit către viitor, trecutul juca un rol cel puţin la fel de important, dacă nu şi mai important. Continuitatea dintre trecut şi viitor în înţelegerea dezvoltării culturii ca proces şi în conceperea unei noi culturi proletare a fost unul dintre îndemnurile lui Lenin în Sarcinile Uniunii Tineretului, cuvîntare rostită la cel de-al Treilea Congres General al Uniunii Tineretului Comunist din Rusia, pe 2 octombrie 1920, o adevărată directivă-program pentru tinerele cadre ale viitorului, între ele şi cele culturale:

 

fără o înţelegere clară a faptului că numai prin cunoaşterea precisă a culturii create de întreaga dezvoltare a omenirii, numai prin prelucrarea ei se poate construi o cultură proletară, fără această înţelegere nu vom putea îndeplini sarcina respectivă. Cultura proletară nu este ceva care vine nu se ştie de unde, nu este o născocire a oamenilor care îşi zic specialişti în cultura proletară [...] Cultura proletară trebuie să apară ca o dezvoltare firească a acelui bagaj de cunoştinţe pe care omenirea le-a elaborat sub jugul societăţii capitaliste, al societăţii moşiereşti, al societăţii birocratice. Toate aceste drumuri şi cărări duceau, duc şi vor continua să ducă spre cultura proletară, la fel cum economia politică elaborată de Marx ne-a arătat unde va ajunge societatea omenească, ne-a arătat trecerea la lupta de clasă, la începutul revoluţiei proletare.

 

Dar nu trebuie uitat, adaugă Lenin, că munca era cea care crea noua societate, cultura fiind o părticică din proiectul grandios al societăţii viitorului, tangibil în aproximativ 10-20 de ani.

Această sumară introducere în modelul cultural imaginat de teoreticienii comunismului, pe care lectura volumului Perfectul acrobat: Leonte Răutu, măştile răului (Humanitas, 2008) – semnat de Vladimir Tismăneanu şi Cristian Vasile – îl readuce la viaţă după aproape douăzeci de ani de la dispariţia regimului căruia i-a dat viaţă, este necesară pentru a avea în faţa ochilor dimensiunea radical înnoitoare a proiectului marxist. Este o carte mai mult decît bine-venită, oarecum insolită prin structura ei compozită de eseu, analiză, dialog în doi şi în trei (cu Mihai Şora) şi culegere de documente. Dar este o carte care tocmai prin maniera sa neobişnuită de a se prezenta cititorului descrie un peisaj mai amplu decît o face o carte de memorii sau o biografie. Este un volum cu multe personaje, în manieră dostoievskiană, fiecare cu ambiţiile şi aspiraţiile sale, care influenţează cariera eroului principal şi construiesc o naraţiune multiplă, sumă a tuturor celorlalte contribuţii mici la marea prăbuşire din anul de graţie 1989.

Încă de la începutul său, comunismul a avut, paradoxal, o problemă tocmai cu intelectualii, producătorii de cultură. Şi comunismul românesc nu a făcut excepţie. Una dintre marile bătălii pentru putere din interiorul partidului pe care Gheorghe Gheorghiu-Dej le-a purtat a fost cea cu Lucreţiu Pătrăşcanu, intelectualul „de serviciu“ al pcr. După seria de confruntări dintre Stalin, pe de-o parte, şi Kamenev, Zinoviev, Buharin şi, în cele din urmă, Troţki, pe de alta, cîştigate de primul, intelectualii au învăţat repede din experienţa sovietică lecţia superiorităţii forţei materiei asupra forţei ideii. Aceeaşi lecţie avea s-o înveţe la noi şi Ana Pauker, rămasă oarecum neutră, deşi apropiată de Pătrăşcanu, în lupta dintre avocat şi muncitor. Admiraţia faţă de frumuseţea forţei dezlănţuite a proletarului în comparaţie cu impotenţa intelectualului a făcut ca de cele mai multe ori imaginea omului simplu, direct, fără subtilităţi, care trece fără ezitări şi scrupule la acţiune, să fie preferabilă în ochii apoliticului. Cu cît intelectualul era mai rafinat şi muncitorul mai necultivat, prăpastia era mai adîncă. Calea de mijloc, care a fost şi cea de succes în comunism, a fost cea în care intelectualul s-a regăsit în proletar şi invers. Ambiţia comunistului militant a fost întotdeauna aceea de a descoperi pe intelectualul din muncitor şi pe muncitorul din intelectual.

Leonte Răutu a avut certe calităţi intelectuale, dar şi porniri brutale, care l-au făcut să-şi construiască o carieră atît de longevivă. În primul rînd, el a fost un militant pur şi abia după aceea intelectual care a activat în cultură din pasiune. Cu puţin efort, el ar fi putut activa în oricare alt domeniu, calităţile îl recomandau din plin în acest sens. Ce a „realizat“ Răutu în cultura română, nu singur, bineînţeles, poate fi regăsit la indigo şi în celelalte sfere ale societăţii: eliminarea libertăţii de gîndire, creaţie şi exprimare, manierism, inutilitate (lipsa de relevanţă socială a operei, a actului cultural în general), denaturare (în ştiinţele socio-umane, o adevărată reprimare a tuturor interpretărilor independente de retorica oficială), deformare educaţională şi cultivarea complexului de superioritate cu resort adînc în complexul de inferioritate. Parcurgerea în special a secţiunii de documente confirmă la fiecare pagină cruda maltratare la care a fost supusă cultura română vreme de aproape o jumătate de secol. Numai celebrul text Împotriva cosmopolitismului şi obiectivismului burghez în ştiinţele sociale, singur, adevărată cartă-manifest-program al comunismului în cultură, chintesenţă a întregii perioade culturale dintre 1945 şi 1989, merită un studiu aparte. Dar nu numai. Fiecare document reprodus contribuie la cunoaşterea unei adevărate metaculturi a comunismului, la identificarea unui fir narativ al documentului singur şi al tuturor documentelor împreună. Este o suprapunere a „vocilor“ actorilor sociali, din care Natalie Zemon Davis, în Ficţiunea în documentele de arhivă, extrăgea un singur registru, cum era vocea femeilor în Franţa secolului al xvi-lea. Deşi se referă explicit în subtitlu la Leonte Răutu ca la un personaj care a schimbat multe măşti, de la cea de adulator al liderilor superiori de partid la cea de detractor al acestora, de la cea de linguşitor la cea de cinic şi zbir, Perfectul acrobat nu este o carte care să facă numai autopsia unui caz de patologie politică. Dacă lucrurile ar sta astfel, ar fi un dezamăgitor eşec. Ea este, mai mult decît pare, o deconstruire a ideii comuniste care a însufleţit regimul în care asemenea personaje au girat existenţa a milioane de oameni. Mai mult decît persoana lui Răutu merită urmărită „ideea de Răutu“, de posibil asasin, semnificatul care a făcut posibilă apariţia semnificantului ce şi-a pus amprenta nefastă asupra unei perioade sumbre din istoria României. Oamenii au defecte şi calităţi, sînt caractere puternice sau slabe, îşi imaginează şi făuresc propriul destin în funcţie de mediul în care trăiesc şi-şi manifestă personalitatea, se comportă în funcţie de educaţia primită şi de experienţa de viaţă. Ceea ce contează este ca răul şi abjectul din fiecare să nu ajungă să dea verdicte. Semnificantul Răutu poate beneficia, pentru a prelua formularea marxist-heideggeriană a lui Mihai Şora din volum cu privire la Ceauşescu, de circumstanţele „aruncării“ sale de către condiţiile socio-economice în tabăra comunistă (p. 152). Însă nu sînt sigur că şi semnificatul poate fi absolvit tot atît de uşor: dacă vom condamna numai omul, ideea părîndu-ni-se în continuare foarte bună, nu cumva mîna maimuţei, cea care i-a transformat la un moment dat creierul într-unul uman, aşa cum afirma Engels, are grave tulburări de gîndire?                     

           

 

Stelian Lambru

Comunism şi (cult)ură

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)