Filosofia în conştiinţa publică românească

 

Ciprian Bota

 

 

Care este locul ocupat de filosofie în conştiinţa noastră publică? De ce la aproape 20 de ani de la ieşirea din comunism aceasta ocupă un loc marginal atât în dezbaterile culturale din România, cât şi în raport cu celelalte discipline studiate în universitate? Ce rost ar mai avea filosofia, adică gândirea critică, spontană şi autentică, într-o societate împietrită în clişee, dominată de demagogi, impostori şi „înconjurată de forme instituţionale de prostire a populaţiei“? Există soluţii pentru depăşirea impasului în care învăţământul filosofic din România (şi ştiinţele umaniste în general) a intrat?

Acestea sunt câteva dintre întrebările asupra cărora reflectează Alexander Baumgarten în recenta sa carte (Bună dimineaţa, filosofie!, postfaţă de Mihai Maci, Timişoara: Ed. Bastion, 2008), care reuneşte texte publicate în reviste culturale în perioada 2004-2007. Deşi problemele dezbătute sunt de maximă actualitate şi deosebit de grave pentru oricine este interesat de viitorul filosofiei şi al ştiinţelor umaniste în România, tonul nu este unul pesimist sau resemnat, iar analizele nu vizează „persoane sau instituţii particulare“. Aceasta şi pentru că autorul, făcând parte din sistemul la care se raportează, încearcă să-l critice „altfel“, adică: „dintr-o conştiinţă îndrăgostită de el şi fără frustrarea de putere a marginalului sanchilot, a cărui prezumţie de nesinceritate vine din bănuiala că dezvoltă critica sistemului numai pentru a ajunge la adăpostul lui“ (p. 11).

Înainte de a oferi o imagine a locului pe care îl ocupă filosofia în conştiinţa noastră publică şi de a încerca schiţarea unor eventuale soluţii pentru ieşirea acesteia din starea de marginalitate în care se află, autorul analizează în primul capitol (Bună dimineaţa, filosofie!) ceea ce consideră a fi specificitatea filosofiei: experienţa gândirii reflexive. Definind reflexivitatea drept „posibilitatea noastră de a ne lua ca obiect al cunoaşterii împreună cu lumea în care suntem situaţi ca nişte contemplatori ai ei, pentru a putea formula judecăţi despre acestea împreună“ (p. 15), el constată că în România acest tip de experienţă spirituală a devenit marginal nu doar la nivelul omului obişnuit, ci şi la nivelul elitelor şi în mediile academice, universitatea abandonându-şi de multe ori „misiunea originară de apel la reflexivitate“. Cu alte cuvinte, gândirea pe cont propriu a fost treptat abandonată la toate nivelele, locul ei fiind luat, într-un mod imperceptibil şi insidios, de o atitudine nereflexivă şi necritică, tributară clişeelor, demagogiei şi imposturii.

Toate celelalte capitole ale cărţii trebuie citite pornind de la ideea de reflexivitate analizată în acest prim capitol. Tipurile de impostură universitară descrise în cel de-al doilea capitol sunt de fapt exemple concrete de cadre universitare din domeniul ştiinţelor umaniste care, într-un fel sau altul, au abandonat gândirea reflexivă: de la „insul care abdicase de mult de la sarcina gândirii“ sau profesorul care era în posesia unei cunoaşteri iniţiatice, de tip gnostic din anii ’90 până la noul tip de universitar umanist din ultimii ani care s-a adaptat perfect noului limbaj academic standardizat şi a înlocuit de multe ori „cariera ştiinţifică cu cea managerial-administrativă“.

Din aceeaşi perspectivă a experienţei reflexivităţii sunt analizate atât scăderea interesului pentru filosofie în societatea românească (Filosofie şi profesionalitate, Despre „sinele lărgit“), cât şi situaţia precară a filosofiei şi a altor ştiinţe umaniste în rândul celorlalte discipline universitare (De ce suntem marginali?, Fără limba latină?, Pe fundul curbei). Conform autorului, scăderea interesului pentru filosofie, evidenţiată şi de numărul tot mai redus de studenţi care optează pentru a face studii în acest domeniu, este cauzată nu doar de faptul că statul finanţează prost filosofia sau că publicul român nu mai este atras de acest tip de experienţă spirituală, ci şi pentru că filosofia este „prost pregătită instituţional“ la toate nivelele (liceu, universitate, centre de cercetare, edituri etc.) şi de aceea e incapabilă de a fi o voce de prim-plan pe scena culturală autohtonă. Intrăm astfel într-un cerc (vicios) din care cu greu putem ieşi, deoarece unei filosofii slab organizate instituţional îi va fi greu să se impună în opinia publică românească, iar o revigorare instituţională a ei ar presupune sprijinul şi încrederea unui spaţiu public în care ea ocupă acum un loc tot mai periferic. Soluţia pe care o schiţează Alexander Baumgarten pentru ieşirea din această situaţie delicată ne aduce din nou în preajma problemei reflexivităţii. Pentru a ieşi din cerc e nevoie în primul rând de un sacrificiu, prin care „cei puţini“ îşi vor îndeplini plini de abnegaţie datoria faţă de instituţiile în care sunt angajaţi, sperând că în timp vor câştiga şi simpatia opiniei publice, iar în al doilea rând de abandonarea modului în care a fost percepută filosofia în tradiţia noastră culturală: ca operă a unui geniu inspirat, asemeni creatorului de literatură („mitul geniului creator de filozofie“). Soluţia propusă nu implică nici sacrificiul izolat al unor personalităţi excepţionale, aşa cum din păcate de multe ori s-a întâmplat în istoria noastră culturală, nici retragerea filosofiei într-un „turn de fildeş“. Aceasta deoarece pentru autor a gândi reflexiv nu înseamnă doar a gândi de unul singur, ci mai ales a dialoga cu ceilalţi şi a participa la cultura publică, adică la ceea ce Constantin Noica numea „sinele tău lărgit“.

Astfel, Alexander Baumgarten îşi afirmă în mod explicit şi fără echivocuri credinţa într-un tip de cultură în care gândirea este „o operă colectivă“, ce ia naştere în timp, prin dezbatere, dialog şi comunicare şi în care există o „gradualitate a producătorilor de spirit“, fiecare (autor, exeget, traducător, editor, recenzent, profesor etc.), la nivelul lui, trebuind să fie conştient de datoria care îi revine şi de faptul că este membrul unei largi „comunităţi speculative“ şi continuatorul unei vechi tradiţii culturale.

Prin încercarea de a oferi o viziune de ansamblu asupra locului pe care îl ocupă filosofia în conştiinţa publică românească, prin dorinţa de a schiţa graniţele în interiorul cărora pot fi construite eventuale soluţii pentru ieşirea filosofiei din marginalitate, prin tipul de cultură pentru care militează, construit în jurul ideii de dialog, profesionalitate şi tradiţie, prezenta carte poate fi ea însăşi un bun exemplu de raportare critică la un fenomen al zilelor noastre.

 

Ciprian Bota

Filosofia în conştiinţa publică românească

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)