O lecţie de estetică

 

Mircea Muthu

 

 

În prelungita tranziţie postdecembristă, când şi „esteticul a fost aproape anatemizat şi împins în umbră ca o cenuşăreasă“, o cercetare sistematică, gândită în două tomuri, despre estetica românească vede, oarecum surprinzător, lumina tiparului. Primul volum din Istoria esteticii româneşti (Editura Academiei, 2008), semnat de venerabilul specialist în materie Grigore Smeu, nu numai că este o pledoarie articulată pentru disciplina inaugurată de Baumgarten, dar el umple un gol în cultura (nu doar) literară românească. Încercări sumative au fost, fireşte, segmentate totuşi atât temporal, cât şi tematic: Al. Dima, cu Gândirea românească în estetică: Aspecte contemporane (1943), pe care am reeditat-o la Dacia în 2003; Grigore Smeu, Sensuri ale Frumosului în estetica românească (1969); Ion Iliescu, Geneza ideilor estetice în cultura românească – sec. XVI-XIX (1972); Titu Popescu, Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti (1977); Ion Ianoşi, Schiţă istorică a dezvoltării estetice româneşti (1982); Al. Husar, Tradiţii naţionale în estetica şi filosofia artei (2001) – toate acestea fiind anticipate de Contribuţia românească în estetică (1933) a lui Tudor Vianu, publicată iniţial în germană. Or, Istoria de faţă şi căreia autorului îi repugnă s-o declare „critică“, fiindcă ar fi fost un semn de „emfatică sofisticare“, deţine – după cum suntem avertizaţi – avantajul unei cuprinderi globale, sintetizatoare, dar numai după câteva disocieri metodologice şi, implicit, terminologice. Dacă în Antichitatea elină frumosul şi arta au evoluat ca entităţi separate, meditaţia europeană ulterioară se caracterizează printr-o „pendulare dilematică, roasă de incertitudini, între căutarea sinelui diferenţial al unor ipostaze fundamentale ale esteticului şi contopirea respectivelor ipostaze ca altceva, de dincolo de ele“, schiţată abia de către Baumgarten. E vorba, mai exact, de confundarea şi astăzi a istoriei esteticii (ca „disciplină a încărcăturilor prioritar şi explicit teoretice“) cu istoria esteticului (ca suma „fenomenalităţilor concret-individualizante ale esteticului“). Tentativa de a metamorfoza istoria esteticii, eminamente conceptuală, în istoria fenomenalităţilor concrete, particularizatoare a condus, pe de o parte, la diminuarea încrederii în universalismul esteticii ca disciplină şi, corelativ, în „palpitaţia metafizicii“, cu ajutorul căreia Kant a descoperit totuşi principii emblematice precum antinomia judecăţii şi a gustului estetic sau trăsăturile plăcerii estetice. Dacă în estetica românească, atâta câtă este, nu se pot contesta relaţiile dintre praxisul artistic şi teoretizările categoriale, „în centrul atenţiei noastre – ne atenţionează autorul – vor rămâne ipostazele teoreticului, propriile lui reverberaţii“, în deplin acord cu opinia despre „istoria ideală a gândirii estetice“, formulată de Guido Morpurgo-Tagliabue în Estetica contemporană (1960). Astfel, în medievalitatea românească, la Dosoftei, găsim doar „un estetic deposedat de sinele propriu, în numele intratabilei smerenii religioase“, iar Divanul cantemirian introduce frumosul în circuitul cunoaşterii „nu pentru el însuşi, adică nu pentru o specificitate autonomă, intrinsecă, ci prin asocierea cu altceva de dincolo de el: cu înţelepciunea, fapta bună etc., similar eforturilor din dialogurile platoniciene ce au sondat frumosul din diferite unghiuri spre a-i surprinde specificitatea“. Asta, în pofida capacităţii lui Cantemir de a se mişca dezinvolt în universul abstracţiilor filosofice elaborate de Antichitatea greacă, care au aluvionat din plin, în schimb, meditaţia estetică occidentală, aşa cum a demonstrat Umberto Eco în Arta e bellezza nell’estetica medievale (1987). Capitolul consacrat Elementelor de estetică medievală are meritul de a coagula reflexele esteticului pe grila celor trei paliere – ipostazele clasicităţii antice, haloul spiritului religios şi întrupările arhitecturale, sculpturale ş.a. – însumând acel altceva decât „propria natură a esteticului“. Miron Costin, Antim Ivireanu, Constantin Cantacuzino, Milescu Spătaru şi Dimitrie Cantemir se întâlnesc într-un conclav sui-generis ilustrând şi barocul în gramatică răsăriteană. Ultimul dintre ei, anticipând radicalitatea raţională a iluminismului, constituie fără-ndoială o turnantă şi în istoria ideilor estetice, dacă ar fi să încercuim doar dihotomia frumos – urât sau apariţia conceptelor de fantezie şi imagine, dar şi, în epoca romantică, a sublimului şi a geniului. Radiografierea succintă a contribuţiilor lui Samuil Micu, I. Heliade-Rădulescu, Bolliac sau Andrei Mureşanu certifică aserţiunea despre înlocuirea generalităţilor „pe orizontală“ cu abordările „pe verticală“, vizându-se nuanţarea unor specificităţi estetice. Odată cu Samuil Micu, pentru care „simţirea dacă să prinde cu simţirile să cheamă frumuseţă“, teza lui Baumgarten e tradusă într-o terminologie astăzi deficitară, frumosul plasându-se totuşi „pe un teren adecvat al apropierii umane de structurile ei cognitive“. La aproape un secol după esteticianul german, cei doi termeni – estetică şi estetic – apar şi în cultura noastră, mai cu seamă după introducerea esteticii ca disciplină în învăţământul superior, începând cu anul 1837, la clasa de filosofie. În volumul Studii de estetică românească (2005) am schiţat doar în câteva pagini precursoratul esteticii noastre moderne, restituit acum în numeroase pagini de analiză efectivă. Iată, în veacul de emergenţă romantică înregistrăm conştientizarea şi constituirea esteticii ca disciplină sistematică şi, în acest cadru temporal, Grigore Smeu circumscrie patru constituenţi ce au vertebrat acest dublu proces, anume utilizarea ideilor estetice din perspectiva misiunii sociale a artei, introducerea esteticii în învăţământul superior şi secundar, criticismul cultural de sorginte maioresciană şi apariţia primelor lucrări sistematice, menite să argumenteze la modul categorial principalele probleme de estetică. Partea a patra, cea mai extinsă din lucrare, tratează, nuanţat şi convingător, începuturile procesului de autonomizare a esteticii, cu specificarea – firească – a influenţelor kantiene, hegeliene, a psihologiei experimentale fechneriene şi a determinismului francez. Se reface astfel drumul de la estetică la critică literară din scrierile lui Radu Ionescu, se analizează cursul de Estetică al lui Simion Bărnuţiu – primul exemplu de proliferare, la noi, a ipostazelor Frumosului; de asemenea, autorul surprinde cu acuitate concepţia „de jos în sus asupra Frumosului“ în teza doctorală, redactată în germană, a lui Constantin Dimitrescu-Iaşi, impulsionat de experimentalismul promovat, în epocă, de Fechner. Nu este uitată estetica pozitivistă a lui Constantin Leonardescu, capabil deja să folosească concepte interdisciplinare; de asemenea, Ioan Pop Florantin, cu o estetică matematică in statu nascendi, fundamentată pe celebra secţiune de aur, anticipându-i cu aproape un secol pe Matila C. Ghyka şi Pius Servien Coculescu. De o amplă tratare se bucură Titu Maiorescu, sintetizat în formula „critică intensivă cu apel la estetică“. Capitolul acesta e concludent pentru demersul restitutiv al istoricului, care limpezeşte, aş spune definitiv, chestiunea autonomismului estetic (şi pe care Maiorescu n-a formulat-o niciodată explicit!), dar numai după ce, în prealabil, ordonează tipurile de explicaţii date problemei, ce probează respectul intelectual faţă de exegeza modernă şi contemporană. La fel procedează când explică în ce constă „elementaritatea ideilor estetice“ la mentorul Junimii, precum şi ideea „specificităţii estetice în artă“, care se lasă doar bănuită în mult comentatul enunţ enigmatic din Critice, anume că „ideea sau obiectul exprimat prin poezie e întotdeauna un simţământ sau o pasiune, şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicarea practică“. Istoricul rezumă mai întâi cele patru tipuri de comentarii apărute de-a lungul veacului trecut şi apoi face o lectură, sub lupă, a enunţului de mai sus, încheiată cu concluzia că „Maiorescu a invocat ideea nu în sensul său propriu, ci în acela de obiect al artei“. Nu altfel procedează analizând polemica Dobrogeanu-Gherea – Maiorescu, unde subliniază diferenţele specifice şi, deloc paradoxal astăzi, complementaritatea de atitudine a celor doi corifei care au polarizat, în secolul xx, valorizarea critică a literaturii: „Dacă Maiorescu a fundamentat estetic critica literară, Gherea a pus, mai cu seamă, bazele ei metodologic-ştiinţifice“ – din unghi sociologic, am adăuga noi. Şi aceste pagini sunt de neocolit pentru cel interesat de mişcarea ideilor (nu numai estetice) din veacul al xix-lea, regramaticalizate în secolul următor şi care vor face obiectul celui de-al doilea tom din Istoria esteticii româneşti.

Lectura, deocamdată, a primului tom ne facilitează creionarea câtorva observaţii concluzive de ordin metodologic şi conţinutistic. E, mai întâi, soliditatea discursului analitic, echilibrat cu materialul probator alcătuit din citate reproduse uneori in extenso; este apoi plasarea în contextul esteticii europene pe liniamentul criteriului diacronic, intrinsec unei cercetări de recuperare. Circumscrierea, menţinută pe parcurs, a conceptualizărilor constitutive istoriei esteticii, extragerea semnelor de modernitate din meditaţia estetică românească diseminată sau cu caracter sistemic, urmărirea – în perioada de pionierat – a procesului, lent, de autonomizare a esteticii de „sus în jos“ sau în sens invers, „de jos în sus“, explicitarea, în consecinţă, a unei specifice coabitări a esteticii cu critica culturală, în sfârşit, atenţia focalizată pe marginalizarea esteticii în primele două decenii din secolul trecut, când, odată cu presiunea determinismului gherist, asociată cu sămănătorismul epocii, „autonomia artei se heteronomizează“ (apud Theodor W. Adorno) – toate aceste elemente se articulează, cum afirmam anterior, într-un tablou coerent şi convingător al esteticii româneşti până în pragul epocii interbelice. Atent la „proeminenţa raţional-teoretizantă“ a disciplinei în curs de formare, autorul lasă deocamdată în suspensie cele două paradigme, doar enunţate, ale spiritualităţii româneşti – dorul şi tragicul –, ce vor fi reluate în volumul următor, consacrat esteticii moderne şi contemporane. Cartea semnată de esteticianul octogenar, care nu uită să-şi mărturisească ataşamentul, dar şi amărăciunea pentru profesiunea, ingrată la noi, de cercetător ştiinţific, ne oferă o veritabilă lecţie de estetică, stenică până la urmă chiar şi în condiţiile lumii de astăzi, pândită de semianalfabetism cultural:

Prin propria-i natură, ca disciplină eminamente teoretică, estetica poate să-şi menţină – cu oricât dramatism, cu oricâte eşuări mai mult sau mai puţin conjuncturale – verticalitatea, dacă nu-şi propune să elimine în chip radical, din propria incintă, palpitaţia metafizică.

 

Mircea Muthu

O lecţie de estetică

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)