Literatura română şi iluziile ei

 

Iulian Boldea

 

 

Ultimele cărţi ale lui Eugen Negrici (Literatura română sub comunism, 2 vol., 2002, 2003 şi Iluziile literaturii române, 2008) se remarcă printr-o schimbare de ton, mult mai radical, mai dez-iluzionat şi, evident, mai puţin tehnicist decât, să zicem, Sistematica poeziei. Literatura română sub comunism relevă, înainte de toate, modul în care literatura română a suportat ruptura de tradiţia interbelică, în impactul alienant cu dogma comunistă. Există însă, cum a subliniat şi N. Manolescu, o inadecvare între demersul sintetic al capitolelor generale (mult mai accentuat negative) şi cele analitice, în care judecăţile sunt mai binevoitoare. În Iluziile literaturii române, criticul realizează o demistificare a „miturilor“ ce au nutrit, cu aura lor idealizantă, valorile literare româneşti. Căutând să redimensioneze opere literare, autori, orientări literare, criticul are judecăţi drastice, necomplezente, la adresa unor venerabile „mituri“ ale literaturii române, din dorinţa de a aduce cu picioarele pe pământ o cultură şi o literatură ce au fost, prea multă vreme, supradimensionate, din diferite şi multe motive:

 

A te împotrivi inerţiei sentimentale care face să prospere atâtea opere prăfuite, a refuza să mai cedezi bunăvoinţei de a decreta drept excelente produsele mediocrităţii seculare, înseamnă a submina însuşi conceptul de artă şi, nu mai puţin, a bloca funcţionarea instituţiilor ei: muzeele, antologiile, istoriile literaturii sau cele ale artelor plastice. Şi totuşi, ar fi trebuit să o facem, înfruntând toate aceste riscuri şi, în plus, şi pe acela de a repeta o mai veche – dar neconsumată experienţă avangardistă. Spiritul critic a fost somat să se radicalizeze, să iasă de sub narcoză şi să se situeze în sinceritate.

 

Iluziile literaturii române e o carte primită cu destule reticenţe şi suspiciuni. Cum să fie primită cu entuziasm, sau măcar cu calm şi detaşare, o carte ce pune sub semnul întrebării atât de multe poncife, tabuuri, iluzii şi mistificări de sine ale literaturii române? Cine s-ar putea încumeta să comenteze o carte ce ne răpeşte o parte destul de însemnată a literaturii noastre, punând-o sub semnul falsului, al viziunii de sine inflamate ori al unui orgoliu ilegitim? Există însă unii critici literari care nu au ezitat să sublinieze meritele cărţii. În acest sens, Paul Cornea observă:

 

Cartea lui Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, este o analiză lucidă, intransigentă, convingătoare a miturilor care parazitează istoria literaturii române, dar e, deopotrivă, şi o profesiune de credinţă, rostită cu o sinceritate îngândurată. Fiindcă, îndărătul enunţurilor tăioase şi al paginilor încărcate de un sarcasm amar, se mistuie o mare iubire rănită.

 

Principala însuşire a acestei cărţi este luciditatea. O luciditate tăioasă, intransigentă, nu lipsită de forţa comprehensiunii, o luciditate care îşi propune să înfrunte „inerţiile sentimentale“ şi care este rezultatul unei „crize de încredere“ în conformaţia literaturii române, aşa cum a fost ea legitimată de numeroase lucrări de istorie şi de critică literară care au contribuit la inflamarea imaginii ei, la mitizarea unor anumite aspecte, la inducerea unei supralicitări a sentimentului valorii unor opere sau opţiuni estetice.

Literatura română, nu ezită să ne spună Eugen Negrici, este şi rezultatul unei energii germinatoare de mituri, al unor complexe, inhibiţii, frustrări şi angoase (cu temei istoric, neîndoielnic) care şi-au oferit drept compensaţie luxul unor im(posturi) iluzionante, al unor mistificări şi inflamări cu substrat mitizant. De la ifosele protocronismului la „râvna sincronizării cu orice preţ“, de la „tabuizarea patrimoniului literar“ la canonizarea şi supralicitarea unor scriitori sau la obsesia vechimii, Eugen Negrici realizează, în cartea sa, un tablou cuprinzător al maladiilor ce au la bază iluzionarea de sine. Mitizarea lui Eminescu e un exemplu ilustrativ pentru o astfel de nevoie imperioasă de canonizare, pornită din frustrări şi complexe identitare:

 

Devenit, în ultima jumătate a secolului al xx-lea, o legendă naţională şi un mit, Eminescu a ieşit, cum spuneam, din timpul profan. În această împrejurare specială, nu avem de-a face cu atitudinea care însoţeşte, de regulă, statornicirea, în conştiinţa colectivă, a unui mit şi pe care o ilustrează, de pildă, receptarea lui Maiorescu sau a lui Iorga: încremenirea în respect. [...] Sunt curente cazurile de tabuizare agresivă şi de deliraţie la geniu, mai cu seamă imediat după 1989, când toate pornirile inhibate, toate tendinţele şi aspiraţiile reale ale conştiinţei colective s-au putut dezlănţui fără reţineri şi fără cenzură.

 

Unul dintre responsabilii acestui fenomen al mitizării literaturii române e, scrie E. Negrici, G. Călinescu, cel care pune în circulaţie, în Istoria din 1941, teza celor patru mituri fondatoare şi esenţiale, ce au fost preluate şi supradimensionate de critica ulterioară, dar şi de manuale, jucând rolul „emblemelor de pe scuturile heraldice“. Mecanismul iluzionării funcţionează, în viziunea autorului, pe mai multe paliere şi dimensiuni, cu consecinţe şi grade diferite de efect asupra conformaţiei receptării adecvate a literaturii române. Primul capitol, de pildă, Viziunea asupra statutului literaturii şi al literaţilor, are aspectul unui tablou sinoptic al tarelor iluzionării (Nevoia de repere stabile, Pioşenia globală, Postura statornic admirativă, Tabuizarea patrimoniului cultural, Fabrica de sfinţi – sunt titlurile unor subcapitole suficient de elocvente pentru mecanismele şi conceptele deconstruirii, ale dez-vrăjirii şi demitizării cu care operează autorul). La nivelul literaturii vechi, unii cercetători, cuprinşi de zel protocronic, s-au străduit să găsească resurse estetice acolo unde nu prea existau, exacerbând totodată prezenţa unui pretins baroc românesc. Un important motor al iluzionării îl reprezintă, în concepţia autorului, conceptul de protocronism, cu toate efectele sale nedorite asupra literaturii române. Termenul, iniţiat ca atare în anii ’70, îşi propunea să delimiteze un curent ideologic care sublinia întâietatea românească a unor iniţiative culturale universale. În opoziţie implicită sau explicită cu sincronismul promovat de E. Lovinescu, ca expresie a deschiderii culturii româneşti spre modernitate şi universalitate, protocronismul a căpătat o amprentă naţionalistă pronunţată, manipulată politic de regimul comunist, care idealiza trecutul, ignorând orice norme metodologice şi ştiinţifice. De stirpe protocronistă este şi teza, care a fost mereu supralicitată, înainte de 1989, dar şi după aceea, a supremaţiei civilizaţiei autohtone, tracice, asupra civilizaţiei romane. Căutarea unor anticipări, a unor priorităţi româneşti nu a lipsit nici din Istoria lui G. Călinescu. Cu toate acestea, Edgar Papu a fost cel care, cum observă E. Negrici,

 

se va afla la originea unui concept literar – protocronismul, exploatat în sensul dorit de culturnicii şi de literaţii puşi în slujba regimului, care vor şi evoca adesea în sprijin autoritatea cunoscutului om de cultură. Protocronismul (cel de bună-credinţă, pornit din studiile lui E. Papu) a moştenit confuzia, obsesiile şi tentaţia idealizării prezente în demersurile multor istorici literari români.

 

Pornit din intenţii idealizatoare, având, pe de altă parte, drept mobil un complex de frustrări care se cereau compensate, protocronismul are o trăsătură autohtonistă ce a fost speculată şi supralicitată de ideologia comunistă. De altfel, în cadrul reprezentării deformate a trecutului. E. Negrici inventariază câteva maladii ale reprezentării de sine, de la „mimarea normalităţii“ la „râvna sincronizării cu orice preţ“, la „obsesiile nobiliare“ sau la „obsesiile vechimii“. Supralicitarea unor momente, accente culturale sau literare e prezentă mai cu seamă în istoriile literare. La Călinescu, de pildă, sunt explorate, nu întotdeauna argumentat însă, resorturile şi efectele idealizării (inducerea senzaţiei de avuţie, procedee de înnobilare etc.).

Eugen Negrici caută, aşadar, să dezamorseze iluziile literaturii române, să-i privească fără prejudecăţi culmile şi văile, să-i cartografieze cu precizie, calm şi exigenţă relieful adesea inflamat, alcătuind „un fel de repertoriu al energiilor pierdute, al situărilor greşite, al erorilor generalizate, un ghid al prejudecăţilor literare contemporane, al obsesiilor, al falselor concepte, al clişeelor, superstiţiilor şi viziunilor eronate ale istoriilor literare“. Nu toate dintre verdictele negative ale criticului sunt însă meritate, după cum unele sancţiuni drastice nu sunt, cu toate şi în aceeaşi măsură, argumentate sau întemeiate pe o realitate textuală concretă.

 

Iulian Boldea

Literatura română şi iluziile ei

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)