Trei cărţi de Cioran

 

Marta Petreu

 

 

Dintre Eliade, Ionescu şi Cioran, cei trei glorioşi ai generaţiei ’27, Cioran a fost cel din urmă care a ajuns la glorie internaţională. Şi tot el este cel care, după moarte, se bucură de un interes în creştere. Răşinăreanul eternizat la Paris nu încetează nici după moarte să ne facă surprize. Caietele, editate de Simone Boué în 1997, au fost prima dintre ele; a urmat în 2005 Exercices négatifs, adică laboratorul volumului Précis de décomposition; iar în toamna aceluiaşi an 2005 a explodat ca bombă de presă problema unor manuscrise necunoscute ale lui Cioran, scoase la licitaţie de firma care curăţase mansarda după moartea partenerei lui de viaţă, Simone Boué. Iar în acest moment, în librăriile franceze tronează la vedere trei cărţi Cioran, noi- nouţe pentru publicul francez (două şi pentru cel român), toate trei apărute la Editura l’Herne, şi anume: un uriaş Cahier Cioran, de 544 de pagini; volumul Transfiguration de la Roumanie, 344 de pagini; volumaşul De la France, 96 de pagini. Le voi prezenta succint, fără altă intenţie decît aceea informativă.

Iniţiat încă la sfîrşitul anilor ’90 de către fostul director al Editurii l’Herne, Constantin Tacou, Caietul Cioran, uriaş, a fost dus acum la bun sfîrşit cub coordonarea lui Laurence Tacou şi Vincent Piednoir. Caietul cuprinde multe texte de-ale lui Cioran, adică eseuri, scrisori şi interviuri (unele cunoscute în România, dar pînă acum nu şi în Franţa, altele inedite pentru toată lumea). Avînd peste 50 de colaboratori, volumul reprezintă o „invazie“ culturală masivă a autorilor români în Franţa. Totdeauna am crezut că numai un bun roman românesc ar putea să tragă după el afară, adică în străinătate, alte texte româneşti... Mă bucur să constat că m-am înşelat: în acest moment, Cioran însuşi trage după el afară cîţiva compatrioţi. În încercarea de a reconstitui biografia lui Cioran cu traiectoria lui românească cu tot, editorii au publicat în acest Caiet comentarii despre Cioran ale următorilor autori români: Ştefan Baciu, George Banu, Lucian Blaga (cu articolul polemic din 1959, scris, după cum ne amintim, în condiţii de mare presiune politică asupra lui Blaga), Matei Cazacu, Mircea Eliade, Michael Finkenthal, Norman Manea, Liliana Nicorescu, Constantin Noica, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Mariana Şora, Sanda Stolojan, Stelian Tănase, Florin Ţurcanu, Ion Vartic, Leon Volovici, Constantin Zaharia, Dieter Schlesak. Multe texte sînt traduse de bunul prieten al lui Cioran, de Alain Paruit; multe, de Marily le Nir, Laurence Hinkel, Vincent Piednoir, Liliana Nicorescu şi mulţi alţii. Alte texte despre Cioran – de Simone Boué, François Fejtö, Sylvie Jaudeau, Sylvčre Lotringer, Gabriel Marcel, François Mauriac, Claude Mauriac, Roger Munier, Maurice Nadeau, Ricardo Paseyro, Vincent Piednoir, Fernando Savater, Peter Sloterdijk ş.a. Laurence Tacou publică un interviu foarte important – inedit, după cîte ştim – pe care Cioran i l-a acordat în 1987. Interviul pe care Norbert Dodille i l-a luat Simonei Boué, publicat în 1997 într-un volum de circulaţie mai restrînsă, la L’Harmattan, e reluat. Tot aşa, poţi citi eseul memorialistic în care Salah Stétié – diplomat de meserie şi poet de vocaţie, pe care l-am cunoscut în 1991 la Amsterdam – îl evocă pe Cioran, sau corespondenţa acestuia cu Cioran. Foarte interesante, căci doldora de informaţii, sînt scrisorile lui Cioran către aproape treizeci de personalităţi ale vieţii intelectuale occidentale. Unele texte din Caiet, de pildă studiul lui Vincent Piednoir, despre Corneliu Zelea Codreanu şi Garda de Fier, oferă cititorului occidental informaţii importante pentru a reconstitui climatul istoric din România interbelică. Volumul cuprinde şi bibliografia operelor cioraniene, bibliografia cioranologică, o sumară cronologie Cioran, iconografie etc. Pentru un cunoscător român al operei lui Cioran, caietul nu este chiar fără cusur; pentru un cititor francez însă, este un volum surprinzător, care poate modifica perspectiva de receptare asupra filosofului. Cel mai scurt text din carte este şi cel mai frumos, căci, avînd o formă literară laitmotivică, poartă o încărcătură preţioasă: dragostea autorului, Fernando Savater, faţă de cuplul Cioran-Simone Boué. Subliniez apăsat că Institutul Cultural Român a contribuit la apariţia acestei cărţi.

A doua carte apărută este chiar aceea care i-a dat lui Cioran nesfîrşite spaime şi bătăi de cap: Schimbarea la faţă a României. Constantin Tacou a încercat, în 1999, s-o publice integral, cu o prefaţă a subsemnatei, dar s-a ales cu un proces – reflectat la vremea aceea de presa franceză cotidiană – pe care Yannick Guillou, „titularul drepturilor morale asupra operei lui Cioran“, i l-a intentat distinsului editor. La 10 ani după proces, actuala directoare a Editurii l’Herne publică, iată, cartea, şi anume integral, în traducerea lui Alain Paruit – minunată traducere! – şi cu un „ghid“ de texte care să-i înlesnească cititorului francez înţelegerea cărţii. Şi anume, cartea are un scurt avertisment al editorului, semnat L.T., adică Laurence Tacou, un scurt „Avant-propos“ de Constantin Tacou, o Préface de Marta Petreu (p. 12-54), o „Note sur Codreanu, la Légion de l’Archange Saint Michel et la Garde de Fer“ de Vincent Piednoir (p. 55-66), pentru reconstituirea climatului istoric, extrase din textul autoexplicativ Mon pays al lui Cioran însuşi, o notă de Simone Boué şi, în sfîrşit, extrase din scrisorile lui Cioran care mărturisesc încă şi încă o dată că filosoful s-a despărţit de ideile lui extremiste. Cum se vede, este un „dosar“ compozit şi amplu (74 de pagini în total), care arată precauţiile pe care editura şi le-a luat pentru a reduce riscurile unui scandal politic. După cele cîteva comentarii pe care le-am citit în presa franceză, se pare că lumea acceptă că părerile de rău ale lui Cioran pentru trecutul lui „deocheat“ au fost sincere.

În sfîrşit, a treia carte, scrisă în română, a apărut cu titlul De la France şi este, din nou, minunat tradusă de Alain Paruit. Volumul este o surpriză, căci pînă azi inedit. Aşa cum Schimbarea la faţă... este o carte de filosofia culturii centrată pe cazul României, şi De la France este un eseu de filosofia culturii, dar centrat pe cazul Franţei. Iar fundamentul filosofic spenglerian al autorului este evident şi aici. Manuscrisul datează din 1941. În felul acesta, avem în sfîrşit încă o informaţie certă despre cea mai misterioasă perioadă de viaţă a lui Cioran, mai 1941– ianuarie 1943, perioadă despre care informaţiile sînt sărace şi lacunare. Textul acesta, pe care sper că-l vom putea citi cît mai degrabă în original, este uluitor: în 1941, Cioran – adică fostul revoluţionar gata să combine extrema dreaptă cu extrema stîngă pentru a „transfigura“ România după capul său, în speranţa că inconvenientul său de-a se fi născut român îşi va găsi în sfîrşit o vindecare – se arată acum sătul de fanatismele care au bulversat în ultimul timp Europa. Ba, mai mult, acum, în 1941, Cioran se desparte net de orice iubire pentru ţara de origine, căci declară că patriotismul este expresia sentimentală a unei solidarităţi animale (mă feresc să dau citatul, căci nu risc ridicolul de-a traduce un text cioranian, scris în română, din franceză în română). Conform informaţiilor care existau pînă acum, se părea că despărţirea lui Cioran de extremism (şi de cauza care l-a condus la extremism, adică iubirea-ură pentru România) ar fi început prin 1937 şi s-ar fi desăvîrşit prin 1944. Or, prin De la France, avem dovada ca filosoful s-a despărţit complet de extremism încă din 1941, aruncînd peste bord, odată cu extremismul, şi pasiunea sa ambivalentă pentru România. E fost deci mai iute în dezmeticire decît am ştiut pînă acum. Apoi, trebuie să observăm că el a făcut elogiul tipului francez de civilizaţie exact în perioada războiului, în 1941 (ceea ce ne permite comparaţii cu alţi colegi de generaţie, mai inerţi, cu Eliade, de exemplu...). Fostul admirator din 1934 (e drept, un admirator avînd şi rezerve) al lui Hitler speră acum, în 1941, adică în plin Război Mondial şi aflat în Franţa ocupată, că aceasta va deveni sursa unei „epidemii“ de raţionalitate şi scepticism, modelul unei civilizaţii ce se sustrage modelului naţionalist!

Eseul acesta, rămas pînă azi în manuscris, este şi un dialog subteran al lui Cioran cu Apărarea civilizaţiei a lui Bucur Ţincu, pe urmele căruia calcă cu o întîrziere de cîţiva ani. Căci, dacă Apărarea civilizaţiei a fost în mod tacit o replică critică la Schimbarea la faţă a României, De la France poate fi socotită un dialog plin de consimţire cu Apărarea civilizaţiei! Cum spuneam, Cioran este un autor care ne face şi după moarte surprize.

 

Marta Petreu

Trei cărţi de Cioran

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)