Cum poate un chimist să fie poet? (I)

 

Michael Finkenthal

 

 

Titlul meu îl parafrazează, evident, pe Montesquieu; întrebarea este retorică, mulţi fiind oamenii de ştiinţă care au scris poezie. Sau aşa să fie într-adevăr? Goethe ar fi un exemplu clasic. Dar unii ar putea spune că poetul nu a fost cu adevărat un om de ştiinţă. Paul Valéry a fost un mare poet, format intelectual ca inginer. Ion Barbu a fost matematician. Descartes, un alt matematician, surprinde prin observaţia sa (în Cogitationes Privatae) că, „oricât de ciudat ar părea, multe gânduri profunde pot fi găsite la poeţi mai degrabă decât la filosofi“ (adică oamenii de ştiinţă ai vremii).

De ce ar scrie omul de ştiinţă poezie? Şestov făcea o distincţie clară între cunoaşterea prin ştiinţă şi cea metafizică: prima, bazată pe gândirea raţională ghidată de logică, stabileşte legături între concepte abstracte. Legile astfel obţinute sunt verificabile şi, bazat pe aceste legi, omul de ştiinţă prezice fenomene în timp ce inginerul creează instrumente şi aparate nemaivăzute sau materiale pe care natura a uitat să le plăsmuiască. Metafizicianul – ceea ce la Şestov era sinonim cu filosoful existenţial – respinge logica şi gândirea care se menţine cantonată doar în judecata raţională, nu fiindcă le-ar nega utilitatea sau eficienţa, ci pentru că în căutările sale acestea mai degrabă îl deranjează decât îi sunt de folos. Metafizicianul – şi, în sensul şestovian, poetul este şi el un metafizician (discipolul său Benjamin Fondane este cel mai bun exemplu!) – „nu trebuie să aibă nimic în comun cu logica; ea este o artă care tinde să rupă continuitatea logică a argumentului pentru a-l împinge pe om în largul oceanului fără de maluri al imaginaţiei“ (traducerea mea din versiunea engleză a Apoteozei dezrădăcinării, carte publicată de Şestov în 1905; All things are possible, Ohio University Press, 1977, p. 18). Omul poate trăi astfel în două domenii care, aparent, se exclud reciproc: cel al gândirii raţionale, îndreptată înspre înţelegere şi guvernată de armonia şi echilibrul legilor universale, şi acela al „celei de a doua dimensiuni a gândirii“, în care omul este mereu în căutarea tâlcului veşnic ascuns al propriei sale existenţe. În mod abstract, văzute din afară, cele două sfere par într-adevăr a fi separate una de cealaltă; în interiorul fiecăruia dintre noi însă, ele se întrepătrund mereu. Acelaşi spirit care se întreabă cum s-a născut universul şi în ce ordine au apărut manifestările sale curente, de la particula elementară şi până la homo sapiens, îşi pune în acelaşi timp întrebări despre menirea lui în univers şi despre natura contingentă sau imanentă a existenţei sale. Este ceea ce i se întâmplă cu adevărat necesar şi definitiv sau poate, cine ştie, miracolul salvator se poate produce şi el? Omul de ştiinţă nu e la adăpost faţă de întrebările „ultime“, cum le numea Şestov. Uneori, observând un fenomen natural, privirea poate să-i alunece de-a lungul imaginii şi gândul să se piardă într-o reverie care nu poate fi descrisă nici măcar de o ecuaţie diferenţială cu derivate parţiale…

Mă gândeam la o asemenea situaţie citind poemul lui Roald Hoffmann, Tsunami:

 

A soliton is

a  singularity

of wave

motion, an edge

traveling just

that way. We saw

one, once

filmed moving heed-

lessly cross

a platinum surface.

Solitons pass

through

each

other

unperturbed.

 

You are a wave.

Not standing, nor

traveling, satisfying

no equation.

You are a wave which will not be (Fourrier)

analyzed.

You are a wave; in

your eyes I sink

willingly.

 

Not solitons,

we can’t pass through

unaltered.

 

Roald Hoffmann este un profesor (astăzi emeritus) la Universitatea Cornell, care în 1981 a primit Premiul Nobel în chimie, pentru „contribuţiile sale la teoria dinamicii reacţiilor chimice“. Mai explicit, Hoffmann a pornit de la problema structurii electronice a moleculelor (stabile sau instabile) şi a descrierii cuantice a stărilor de tranziţie în care acestea se pot afla în decursul unor reacţii chimice, pentru a ajunge, mai târziu, la studii legate de structura şi reactivitatea moleculelor anorganice şi organo-metalice. Chiar dacă cititorul cultivat al Apostrofului nu va înţelege poate detaliile frazei de mai sus, rămânem cu ideea că autorul poemului de mai sus este un chimist teoretician care se ocupă de structura moleculară şi de dinamica reacţiilor în care sunt implicate diverse tipuri de molecule complexe. Solitonul menţionat în poem reprezintă un fenoment ondulatoriu caracteristic acestei lumi moleculare. Biografia poetului-chimist este nu mai puţin surprinzătoare decât poezia sa: născut în 1937 în Polonia, într-o familie de evrei asimilaţi (tatăl era inginer şi mama profesoară), Roald a primit prenumele marelui explorator norvegian Amundsen, un ideal de urmat în ochii unor părinţi „emancipaţi“ şi plini de speranţe, doar doi ani înainte de marea catastrofă care avea să fie cel de-al Doilea Război Mondial. În decursul războiului, tatăl poetului a fost ucis, în timp ce mama şi fiul au supravieţuit ascunşi de un bun samaritean ucrainean, în podul unei şcoli abandonate într-un sat, undeva, lângă Lvov. După război, familia va emigra în sua (după o perioadă de tranziţie în Cehoslovacia şi Austria), unde, între 1955 şi 1962, tânărul Roald va studia mai întâi la Columbia University şi apoi la Harvard; după o perioada postdoctorală la prestigioasa universitate, Hoffmann se mută la Cornell, unde se va derula, vreme de mai bine de patruzeci de ani, această prestigioasă carieră ştiinţifică încununată de Premiul Nobel, şi unde Roald Hoffmann este profesor şi astăzi. Oriunde în lume, un om de ştiinţă implicat în umanioare este considerat o rara avis; în cel mai bun caz e privit ca o curiozitate, un caz de excepţie, puţin exotic, puţin ridicol. În America cu atât mai mult. Câţiva ani după ce statutul său ştiinţific era definitiv confirmat de primirea marelui premiu, chimistul-poet a simţit nevoia să explice colegilor săi, într-un articol publicat în The Scientist (21 martie 1988, p. 10), de ce scrie poezie: „both (science and poetry) emerge from my attempt to understand the universe around me“. Şi adăuga: „I write poetry to penetrate the world around me and to comprehend my reactions to it“. Poate că prima propoziţie o contrazice pe cea care o urmează: ştiinţa şi poezia, crede Hoffmann, îl ajută să înţeleagă lumea din jur, deci pe cea din afara sa. A doua susţine ceea ce spunea şi Şestov: poezia ne ajută nu numai să ne înţelegem pe noi înşine, ci poate şi să surmontăm momentele de mare tensiune, de criză în care ne regăsim adesea fără voie.

Mai găsim încă o observaţie interesantă în articolul menţionat: „some of the poems are about science, some are not. I don’t stress the science poems over the others because science is only one part of my life. Yet there are several reasons to welcome more poetry that deals with science“. „Există, aşadar, mai multe motive pentru a primi cu braţele deschise o poezie care are ca subiect ştiinţa“; iată o idee interesantă care-mi reaminteşte „poezia ştiinţifică“ a lui Jacques Pelletier, contemporan al lui Cardan, Montaigne şi Bernard Palissy în Franţa veacului al xvi-lea. Acesta, profund determinist şi apropiat în felul său de a gândi de Francis Bacon (pe care mă îndoiesc că l-a cunoscut), se apropie de ideea acceptării legilor naturale care guvernează cosmosul ca legi generale, dominante atât pe pământ, cât şi în ceruri. În cosmologie, spre exemplu, este copernician: „Et męme jusqu’ici a été crů des Vieux/La Terre ętre immobile et se mouvočr les Cieus:/Opinion, qui ét d’autant moins soutenable, etc.“ În contextul său, poezia didactică a lui Pelletier sau aceea a lui La Borderie au avut un rol esenţial în promovarea acelui nou weltanschauung care a făcut posibilă revoluţia newtonian-galileană. La o versiune (post)modernă a unei poezii ştiinţifice didactice să se fi referit poetul-chimist?

 

Columbia, 24 mai 2009

 

Michael Finkenthal

Cum poate un chimist să fie poet? (I)

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)