Monografia unei grupări poetice

 

Ovidiu Pecican

 

 

În cariera criticului şi istoricului literar care este Ion Pop, Echinox: Vocile poeziei (Cluj-Napoca: Ed. Tribuna, 2008, 370 p.) nu pare să fie prima tentativă monografică vizând un grup (şi o grupare) de poeţi. Poezia unei generaţii (1973) este un titlu care, în această ordine de idei, sugerează tocmai identificarea unei ţinte colective, selectate atât pe criteriile ilustrării sale lirice, cât şi printr-un decupaj cronologic (în virtutea apartenenţei la generaţie). Acelaşi unghi de abordare revenea şi cu prilejul elaborării istoriei avangardei româneşti, unde ponderea o deţineau poeţii unui singur moment istoric, cel interbelic. De aceea, este de observat că lectura volumului recent, în fapt o evaluare academică, sintetică, a poeziei reprezentative a echinoxiştilor, nu trece în mod obligatoriu printr-o descifrare ca simplu manifest pro domo, pus de maestrul atâtor tineri literaţi din anii ’70 şi de la începutul anilor ’80 în slujba observării evoluţiei acestora. Se poate crede – cu destul temei, datorită antecedentelor – că, de fapt, autorul îşi urmăreşte persuasiv programul schiţat înainte cu trei decenii – şi reluat la intervale inegale – de a contura tablouri critice asupra unor tendinţe şi şcoli poetice româneşti contemporane, la fel cum, de pildă, Z. Ornea prefera să studieze ideologii şi trenduri programatice în viaţa culturală a României moderne şi contemporane (junimismul, sămănătorismul, poporanismul, gruparea de la Contemporanul, modernismul şi tradiţionalismul interbelice, extremismul de dreapta).

Din acest unghi, intenţia lui Ion Pop se clarifică altminteri, Echinox: Vocile poeziei propunând – într-o primă abordare –, prin radiografierile, paralele ori juxtapuse, ale autorilor, identificarea şi evaluarea de parcurs a acestora. Se observă, astfel, că, de astă dată, istoricul literar vine la întâlnirea cu critica până în proximitatea momentului actual, abandonând rezerva prudentă a tradiţiei faţă de vremurile prea apropiate şi dovedindu-se un bun receptor al mai noii tendinţe de a studia aşa-numita „istorie recentă“, „istorie în mers“, the unfinished history. Nu este prima contradicţie a lui Ion Pop, clasificat grăbit de lumea critică românească drept spirit conservator şi taxat pentru suprinzătoarea lui predilecţie pentru avangardă. La fel cum, în cazul respectiv, cel care îşi deplângea – autoironic – biata cuminţenie într-un titlu de volum de versuri dovedea că nu se resemnează la închiderea de sine într-un areal definitiv delimitat numai şi numai temperamental, explorând cu curaj chiar tendinţe ce îi rămâneau străine, dar care îl incitau, tot astfel se constată că el îşi poate asuma şi riscurile părăsirii criticii exersate asupra postumităţii autorilor discutaţi. În mod evident, este mai uşor să dai verdicte referitor la biografii şi opere definitive decât din miezul unor evoluţii care continuă, care pot oricând porni în diverse direcţii vag sau deloc anunţate şi care riscă astfel să arunce verdictele mai vechi în derizoriu.

Salut, prin urmare, în Echinox: Vocile poeziei, capacitatea autoînnoitoare a demersului critic al lui Ion Pop, care asumă – la ora maturităţii depline – riscuri înnoite, izbutind să surprindă. Carte de recapitulări şi sinteze aproape didactice, clare şi explicite, pe seama fiecărui poet analizat, volumul are o ţintă şi în acest mod al punerii în pagină şi al spunerii care nu se cuvine interpretat doar ca un tic de profesor, ci şi (ori mai curând) ca transpunere în basorelief a agililor şi diverşilor protagonişti. În fapt, monografia lui Ion Pop surprinde Echinoxul poeţilor în forma unui tablou colectiv alcătuit din medalioane individuale, cam aşa cum arăta şi tabloul Junimii reprodus de fiecare dată când vine vorba despre Maiorescu sau Eminescu. Este, fără îndoială, rezultatul unei opţiuni lucide şi al unui efect de compoziţie care derivă din aceasta, şi va fi interesant de observat cândva care poate fi dispunerea valorică a numelor lirice analizate, în urma verdictelor estetice care li se dau. Dar aceasta este o altă discuţie şi, la urma urmei, ţine – în bună măsură – de preferinţe manifestate empatic, de formaţia culturală, de tipul de scriitură prizat… Mai degrabă aş continua, subliniind că gustul clasic, preferinţa pentru studiu şi căutarea preciziei în materie de formulare a ideilor, apanaje ale felului lui Ion Pop de a lucra, nu condamnă necesarmente la inapetenţă pentru alte formule, la respingerea de plano a versiunilor lirice dezlănţuite sau, dimpotrivă, a încifrării, a fragmentarismului şi fulguraţiilor onirice, delirante ori mai ştiu eu de ce natură. Analistul inovează şi cutează în interiorul propriei formule, fără a se dezice de ea şi fără a deveni astfel inactual, prăfuit sau redundant.

Aş atrage atenţia şi asupra altui fapt. Titlul focalizează asupra „vocilor“ poeziei echinoxiste, ceea ce înseamnă că interesul condeierului se îndreaptă către cântărirea timbrului şi culorii sonorităţilor pe care liricii Echinoxului le emit. În mod normal, în abordările consacrate prin repetare, altele sunt, de obicei, punctele de atracţie. Se caută noutatea, paietele, se instituie topuri în materie de violenţă a tropilor, se disting mai cu seamă teme şi motive. Nu înseamnă că pe Ion Pop îl lasă rece asemenea recuzită utilă oricărei măsurători specializate, dar el se reamplasează într-un alt capăt al culoarului investigativ, cu aerul unui meloman pasionat şi hârşit în festivaluri, capabil să distingă, printre răguşiţi şi afoni, magnificele privighetori din rândul al treilea, dreapta, ori de pe lateral stânga, jos, absorbind cu bucurie această ofrandă bruiată de nechemaţi şi punându-i în paranteză, trecându-i cu vederea, pe aceştia din urmă. Pentru mine acest lucru este un însemn preţios al autenticităţii auctoriale, ştiind pasiunea consecventă a lui Ion Pop pentru muzica de calitate. Discret cum este, profesorul nu a dezvăluit-o propriu-zis, dar s-a întâmplat să o aflu de la un alt meloman „înrăit“, criticul Mircea Zaciu, cu care, nu o dată, s-a împărtăşit din aceleaşi înregistrări audio sau video de excepţie, obţinute mai mult sau mai puţin complicat şi dezvăluite şi altor prieteni, puţini, dar apropiaţi. Amintind asemenea detalii de natură biografică nu tentez depăşirea ilicită a frontierelor discursului critic. Găsesc doar neaşteptate alianţe şi reazemuri pentru intuiţii a căror precizare o socotesc oportună în contextul dat. „Corul“ poeţilor de la Echinox are, pentru Ion Pop, în actuala ediţie, cincizeci şi două de nume; întâmplare sau marcă… wagneriană?

 

Ovidiu Pecican

Monografia unei grupări poetice

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)