Constructe victimare

 

Ştefan Borbély

 

 

Manierismul zăpăcit e dominanta stilistică majoră a coregrafiei existenţiale pe care o practică Livius Ciocârlie în noul volum al însemnărilor sale zilnice (Cu dinţii de lână: Jurnal 1978-1983, Bucureşti: Ed. Humanitas, 2008). Poţi număra pe degetele mai multor mâini de câte ori pleacă autorul la facultate, pentru a ţine un curs, greşind ora. În sarcinile familiale cotidiene care i se dau se dovedeşte a fi, în general, un dezastru, având nevoie de teleghidaj şi de o mână fermă, care să îl controleze. În contratimp alert cu viaţa, are „mari resurse de anonimat“ – evident nevalorificate. Dotat cu o reală vocaţie pentru inerţie, ar lenevi la nesfârşit – dacă i s-ar da voie. Voluptuos oblomovian, e sculat energic la cinci dimineaţa, pentru a bea o cafea şi pentru a pleca la magazinul din colţ, după lapte. De multe ori e la piaţă: „mere, hrean, varză, pătrunjel, cartofi“ şi o gâscă mare, condamnată la extincţie: „mă uit la ea şi văd asprimea vieţii, cum trebuie să fie în gulaguri şi cum mulţi trăiesc“ – comparaţie, oricum, exagerată, în ciuda rebegelii şi a frigului de afară. La Orizont e „suplimat“ fără mustrări de cuget din partea redacţiei; nici la edituri cărţile nu îi stau mai bine, fiind mutate dintr-un plan anual într-altul, la prima zvâcnire de creion. Tată exemplar, cu vocaţie pentru viaţa de familie, asistă neputincios la fronda adolescentină a fetelor sale şi se face că nu o înţelege: „Corina, în cinci luni de schimbare, parcă n-ar mai fi ea. La şcoală n-o mai interesează nimic, învaţă în duşmănie, orice i se pare prea mult, îi stă gândul la modă, muzică uşoară, plimbare, dans“. În realitate, fetele sunt excepţionale, aşa cum au şi confirmat, de altfel, literar: Corina intră prima pe listă în facultate, Alexandra – mai vulnerabilă, dar cu generozităţi sororale impresionante – e premiantă la liceu. Concluzia volumului e însă demoralizantă: „Tot ce pot pentru binele culturii româneşti este să mă scol la cinci. Să mă scoale T, vreau să zic. Ce le-aş mai dormi!“.

Construct sau inocenţă? Aceasta pare să fie principala întrebare în privinţa receptării jurnalului scris de către Livius Ciocârlie, care este, şi acum, atât de bine caligrafiat, încât plăcerea lecturii învinge orice suspiciune de mistificare inofensivă: ai lăsa orice carte din mână pentru a-l citi, deşi atmosfera e aceeaşi dintotdeauna, senină, marginală şi bonomă, analiza privind sistemul nu coboară la profunzimea altor jurnale publicate la noi în anii din urmă şi nici notaţiile strict intelectuale pe care le conţine nu au încărcătura ideatică a altor volume similare din aceeaşi perioadă, menţinându-se în perimetrul unui modernism vătuit, retractil şi ezitant, atras de moliciunea inerţială a vieţii, şi nu de imperativul constructiv al acesteia.

Cu toate acestea, oscilaţia dilematică dintre construct şi inocenţă rămâne nerezolvată: în segmentul de timp pe care îl acoperă jurnalul de acum (1978-1983), Livius Ciocârlie culege gloria volumului său de debut, apărut cu patru ani mai devreme (Realism şi devenire poetică în literatura franceză), distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, publică alte trei cărţi de exegeză critică (Negru pe alb, Mari corespondenţe, Eseuri critice) şi definitivează pentru tipar Un Burgtheater provincial, care va vedea lumina tiparului cu un an mai târziu, în 1984, consfinţindu-se astfel şi „despărţirea de critică“ a autorului, despre care se face, de altfel, referire repetată în jurnal. Peste această efervescenţă editorială vine consacrarea din viaţa literară, reală şi prestigioasă: ea reprezintă o certitudine, la fel de vie şi astăzi cum a fost atunci, nu a cunoscut sincope, fiind consensuală, pe deplin împărtăşită.

Cu dinţii de lână nu transmite decât foarte puţin din atmosfera pozitivă a acestei efervescenţe literare consacrante; aluziile la cărţile în lucru sau la ecoul lor elogios printre confraţi sunt puţine, scrise de multe ori en passant, ca şi cum n-ar fi importante. Mobilitatea literară onorantă – numeroase drumuri la Bucureşti, conducerea unui cenaclu literar la Timişoara, prezenţa în diferite jurii, admiraţia confraţilor – sedimentează un prestigiu social stabil, aflat în continuă creştere, dar ele sunt în mod voit descalificate, măturate discret sub preş, prezentate ca fiind neeesenţiale. Ţinând cont de această regie literară molatecă, prelungită voluptuos în abulic şi în indiferenţă de sine, aş spune, colaţionând şi cu celelalte fragmente de jurnal încredinţate până acum tiparului, că ne aflăm în faţa unei bonome autoînscenări victimare, bazată pe o extrapolare de sine ironică, foarte orgolios construită. Altfel nu s-ar explica grija, foarte meticuloasă, a autorului de a consemna toate nonevenimentele care îi marchează viaţa, de a face din cotidianul propriu un scenariu aleatoriu, ofensiv şi tracasant, de valori slabe, pasive, cu mult înainte ca postmodernismul să fi canonizat această atitudine sau ca Vattimo să-i fi precizat categoriile.

Mecanismul proiecţiei se bazează pe dedublare, fiindcă nu trebuie confundat Livius Ciocârlie cu autorul care scrie despre Livius Ciocârlie: primul e un tenisman orgolios, care îşi umple vitrina cu medalii şi trofee, schior activ, universitar adulat şi critic incisiv, preschimbat, ulterior, într-un prozator remarcabil, unul dintre cei mai buni de care dispune în momentul de faţă literatura română. Celălalt, autorul jurnalului, e un perspectivist minimalist, pentru care viaţa şi literatura sunt orice altceva decât sistem şi organizare: ţesătură laxă de linii şi planuri care se intersectează hazardat, ansamblu volatil de valori moi, inconsistente, care nu se cristalizează, derapaje şi contratimpuri vidate de un sens ordonator, pe care logica nu are cum să le strângă mănunchi, lăsându-le în voia unor fulguranţe din care triumfătoare nu iese decât impresia. Livius Ciocârlie, realul, e victima tandră, perspectivică a acestui autor relativizant: actantul său ludic predilect, fiinţa plăpândă pe care acesta o mângâie, zăpăcitul sublim ale cărui gesturi le corectează. Decizia de a părăsi critica literară în beneficiul beletristicii – discutată în repetate rânduri în corpul jurnalului de faţă – face, şi ea, parte din registrul acestei foarte incitante translaţii dinspre om spre autor: cu cât anii se scurg mai repejor, cu atât devine Livius Ciocârlie o existenţă mai literaturizată, mai ficţionalizată de propria sa efervescenţă estetizantă. Unii doar scriu despre estetic, pe când alţii îl chiar trăiesc, transformându-l în substanţă de viaţă: aceasta pare să fie „cheia“ aventurii intelectuale a lui Livius Ciocârlie, echivalentă cu singura „justificare“ existenţială
pe care i se îngăduie să o invoce.

Există şi un alt aspect în volum, care confirmă inocenta schizofrenie constructivă a întregului: paginile, multe şi foarte exacte, despre cotidian şi familie, despre metehnele literare şi umane ale Timişoarei, despre confraţii din Bucureşti. În acord cu programul existenţial al autorului, judecata etică din perimetrul acestor perspective este relativizată, în favoarea percepţiilor cu caracter estetic. Sub acest aspect, viaţa e, pentru Livius Ciocârlie, un spectacol generos, fie că se află pe terenurile de tenis, în catedră alături de colegi aferaţi sau vanitoşi, cu prietenul Feri la munte sau cu familia în diferite escapade şi excursii. Autorul absoarbe, bonom, detalii umane şi sociale relevante, „ţopăie încântat“ atunci când i se întâmplă să scrie pagini remarcabile (şi o face des...), trăieşte cotidianul ca justificare a existenţei digresive pe care o caută la tot pasul, vieţuieşte tracasat, într-o mobilitate perpetuă, gata să răspundă la orice stimul care îl solicită. Ca formulă umană, aceasta e „ciudăţenia“ – văzută şi în volumele anterioare –, pe care cel de faţă nu face decât să o confirme: te-ai aştepta ca un om de talia lui Ciocârlie să fie stăpân pe timpul şi pe spaţiul său, controlându-le riguros, în beneficiul cărţilor pe care le citeşte şi al temelor despre care scrie. E de presupus că, în ariergarda însemnărilor de faţă, o şi face, pe când, la suprafaţă şi în avanposturi, nu vezi decât linii frânte, dezordonate, proprii unei victime a cotidianului incontrolabil, haotic: personajul are tot timpul comisioane de făcut, literatura, căreia i s-a dedicat, e departe de a fi preocuparea majoră a vieţii sale, de la cursuri pleacă la „Mobila“ şi de acolo la piaţă, se pune în faţa maşinii de scris şi-n clipa următoare este în goană spre facultate, pentru a face de serviciu sau pentru a răspunde câte unei chemări intempestive. Nicăieri o exasperare, un năduf spus la mânie, un refuz; câteva stratageme, foarte vagi, de escamotare, dar făcute fără vlagă, catifelat, sugrumare cu mănuşi a servituţii „omului ocupat“ de care sistemul s-a folosit ca de un mecanism disciplinar, prin care se asigură controlul.

Coregrafia e surprinzătoare, fiind în realitate, cu siguranţă, mult mai radicală decât aşa cum este prezentată ea în jurnal – un argument în plus pentru a sugera că Livius Ciocârlie dejoacă psihologia în favoarea esteticului în jurnalele sale, fiindcă esteticul îi asigură singura stratagemă de supravieţuire de care are nevoie. În rest, cei cinci ani prezentaţi în jurnal sunt, aşa cum ştim cei care i-am trăit, atroce: foamete şi cozi interminabile, lipsuri alimentare, boli şi morţi tragice, exasperare, voinţă difuză de protest, renunţare din frică, resemnare. În fundalul textului: Timişoara literară frumoasă de astăzi, aflată atunci la începuturi de drum: Daniel Vighi, Ioan T. Morar şi Marcel Tolcea studenţi, Adriana Babeţi în faza traducerilor din Barthes, Mihăieş pe vremea primelor sale pagini, Eugen Todoran iritat şi tunător, „Moş Poveste“ concesiv şi strategic-adaptativ, Cornel Ungureanu prodigios şi eficient, alţii în faza lor de apogeu sau de alexandrinism inocent, prematur – fiecare după caz. Puţin mai spre margine: un Livius Ciocârlie din ce în ce mai respectat, din ce în ce mai vizibil: exasperat că i se întâmplă numai lucruri bune, sfielnic cu propria sa glorie, proiecţie umilă a propriului său prestigiu, doritor de anonimat, de evenimente neînsemnate, de o insignifianţă care i se refuză. Constructor, în singurătatea jurnalului de acasă, al insignifianţei pe care nu o mai are, spre care aspiră, pe care o cultivă cu tandreţe, „singurul fel de iubire pe care şi-l doreşte“. 

 

Ştefan Borbély

Constructe victimare

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)