Legea tare a numerelor mici

 

Irina Petraş

 

 

Filip Florian (n. 1968) a fost în martie la Cluj. Şi-a lansat cel mai nou roman, Zilele regelui, la Librăria Gaudeamus şi s-a întâlnit cu studenţii de la Litere. Vorbind despre carte (alături de Sanda Cordoş, Mihaela Ursa şi Ovidiu Pecican), m-am întrebat de unde se iveşte şi cum e construit farmecul pe care i-l recunoaşte toată lumea, inclusiv cei care au avut destule lucruri de cârtit. S-au grăbit să o deguste vrăjiţi, i-au remarcat cuceriţi savorile, aromele, moliciunile. Cartea a fost chiar numită „bomboană“, în sensul bun, fireşte. O explicaţie ar fi aceea că există o aşteptare lungă şi largă pentru lucruri mai puţin aspre, mai puţin colţuroase, mai puţin problematice decât realitatea şi ficţiunea ei din ultima vreme. O alta stă, nu-i nicio îndoială, în paleta rafinată a prozatorului, căruia îi sunt la îndemână cele mai bogate mătăsuri lexicale, înşirările de lucruri rare ca scoase dintr-un sipet cu comori, frazarea învăluitoare, hipnotizantă, pe care cititorul o urmează bătând cadenţa şi lingându-se pe buze. În fine, ar mai putea fi vorba de alegerea temelor. În splendida Băiuţeii, încântătoarea carte a fraţilor (năpădită de bucuria de a fi, cum ar spune Nicolae Velea), şi în Zilele regelui sunt alese locuri în mod tradiţional „fericite“, fiindcă gospodărite de memorie şi de amintire, ambele selective şi liber-creatoare, de obicei în tonuri blânde şi cu surdina funcţionând melodic. Copilăria cu lucrurile sale mărunte şi totale (consimt la încântarea lui Radu Cosaşu faţă în faţă cu nesocotirea aşa-ziselor lucruri importante pentru a desfăşura generos, liber, imaginant „valul de amănunte“ miraculoase despre care mărturiseşte prozatorul însuşi într-un interviu) e o lume suficientă sieşi pe care memoria o locuieşte din nou ficţionând nepedepsit. Reversibilitatea timpului astfel obţinută nu poate fi decât încântătoare dacă cei care recompun întâmplările vârstelor fragede (ale matrioştilor pitite în omul adult) au acces la cuvânt şi ştiu ce înseamnă bucuria. Aş spune că până şi groapa din Degete mici este un loc privilegiat, cu „cazier“ livresc şi mitic, încăpătoare de ficţiuni de toate soiurile, formele fiind mai interesante decât conţinuturile pe care îşi ancorează vegetaţia. Tot astfel, de la un punct încolo, trecutul „istoric“ este el însuşi „copilărie“. În Zilele regelui, e vorba, într-un fel, despre copilăria statului român. Pe câteva date cât de cât clare şi necontroversate (documentele sunt infinit interpretabile, de aceea se vor reţine doar chenarele care să sugereze autenticitatea), se pot ţese detalii oricât de mincinoase din punctul strict de vedere al realităţii, dar perfect valabile, fiindcă ţin de un omenesc mai adânc şi mai puţin schimbător. Povestea mare a primilor ani de domnie a lui Carol I rămâne valabilă ca fundal. Tot aşa cele câteva inserţii privind viaţa politică ori starea vremurilor de acum un veac şi jumătate. Dar ele sunt simple semne memorative, simpli relansatori ai poveştii. Pe canavaua lor se pictează cu cele mai fine şi mai decadente, prin preţul pe detaliu, pensule lumea mică şi lucrurile ei mărunte şi fundamentale. „Profunzimile ficţionale ale memoriei“ (Simona Sora) sunt puse la lucru de un maestru. Există, nu resping cu totul posibilitatea, pericolul de a uita degrabă cartea, căci peripeţiile şi enunţurile grave sunt puţine, dar nu e deloc puţin lucru plăcerea pe care ţi-o procuri citind – culmea! – o carte fără dialoguri, doldora de descrieri, sau bucuria de a te fi întâlnit cu bucuria (veritabil semn distinctiv al atitudinii sale) autorului: „Pentru mine, să scrii înseamnă să te topeşti cu totul şi cu totul în lumea aia, nu să te joci, aşa, pentru că ştii să aşezi cuvintele frumos pe hârtie“.

Bucuresciul de mijloc de veac 19 îl ştiam deja din romanul lui Camil Petrescu Un om între oameni. Mi s-au umplut demult botinele de glod, m-au împroşcat caleştile gonind pe Podul Mogoşoaiei, am stat la soare picotind prin mahalale, am gustat bragă rece şi am auzit strigătele stranii ale negustorilor ambulanţi. Documentaţia, impresionantă, slujea acolo la recompunerea decorului pentru întâmplări ale epocii. La Filip Florian, decorul e personaj principal. Cu o lupă măritoare – privirea intermediată de o bogată imaginaţie a detaliului – prozatorul se desfată molipsitor. Nimic rău în asta. Dimpotrivă.

Mi-a venit în minte proza lui Tudor Dumitru Savu, „negustorul de poveşti“. Aceeaşi privire mijită, aceiaşi ochi întredeschişi, cât să vezi ceea ce memoria întrupează sumar şi să ţeşi liber trupuri cu carne şi cu toate simţurile în alertă pentru scheletul istoric. O mare prospeţime şi o extremă acuitate vizuală, senzorială, simultană cu eliberarea de constrângeri ori prea rebele „libertăţi“, cu altoirea decisă pe o solidă „tradiţionalitate“. Ficţionarul lui Florian poate exclama alături de cel al lui T. D. Savu: „Văd! Văd tot. Tot“.

Nu se întâmplă cu totul diferit în Degete mici. Deşi „miezul necunoscut“ rămâne intact, toate întâmplările extraordinare acceptă traduceri în cea mai stringentă actualitate. Povestirea este prevestitoare ca la Sorin Titel, magicul, senzaţionalul recompun arome din Agopian, un ton ori altul amintesc de sud-americani. Aura vag-fantastică se brodează pe detalii de un realism uneori atroce, rezultatul fiind un text poematic, lucrat după regulile canonului muzical, cu singurătăţi prinse în plasa legilor eterne ale comunităţii, cu comunităţi care îşi pierd şi-şi regăsesc unitatea prin respingerea/asumarea tuturor ciudăţeniilor indivizilor alcătuitori. Adevărul cu majusculă nu există, nu poate fi ştiut niciodată în toate detaliile sale, lucrul cel mai important şi singurul la îndemâna omului fiind efortul repetat de a împrumuta sens existenţei prin intermediul complicatului, savurosului ceremonial al povestirii fluente, armonice, ambigue. Se întreţine suspansul, căci el intră în definiţia însăşi a relaţiei omului cu propria înaintare destinală. Dacă misterul nu poate fi dezlegat, el poate fi, în schimb, adâncit.

Ca în Personajele de rezervă ale lui Ion Cristoiu sau în prozele lui Nicolae Velea, cel din Paznic la armonii, dar cu rădăcini în Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda sau, şi mai adânc, în nuvelele şi povestirile lui Caragiale, se poate vorbi de o manieră cinematografică de a face proză. Autorul e spectator şi regizor al propriilor desfăşurări de detalii, sensibil într-un grad exacerbat la cantitatea de imagine semnificantă şi semnificativă pe care gestul diurn o poate încăpea. Oprirea în loc spre a se autocontempla în cele mai banale secvenţe ale actului de a fi este sinonimă cu literatura, cu geneza. Este, la altă scară şi cu alte urmări şi adâncimi, bucuria de a crea prin experienţe proprii a personajelor camilpetresciene. Totul este, astfel, creaţie, geneză. Existenţa şi deci literatura nu sunt altceva decât o permanentă, infinită, încântătoare traducere în cuvinte – modalitate exclusivă, orgolios umană de exercitare a puterii. Mi-a venit în minte, ici-colo, la o frază mai bogat metabolică (vorba lui Cosmin Ciotloş), Saramago, dar şi Tracy Chevalier. Cu mirarea că Filip Florian e bucureştean, îl pot alătura pe segmente Florinei Ilis şi lui Horia Ursu. De acord cu Filip Florian:

 

Cred că inevitabil, în orice scriitor, lecturile se aşază undeva fără ca el să-şi dea seama [...] Pur şi simplu, e o memorie care trăieşte singură, un fel de animăluţ care se hrăneşte singur cu ce-i place lui din lecturile alea. Undeva, inconştient, în timp, lucrurile astea, chiar dacă nu se văd, există în scrisul oricărui scriitor.

 

De adăugat doar că toate aceste atingeri pe care le descoperă cititorul ţin în primul rând de „animăluţul“ lui, originalitatea florianescă fiind neştirbită.

Îmi place povestea amănunţită şi un pic retro a dentistului Joseph Strauss, cu atmosfera ardelenească, „imperială“ pe care o introduce prezenţa lui în peisajul bucureştean; mai puţin wagnerianul motan Siegfried. Nu-mi plac din cale afară pisicile, dar pot găsi explicaţii detaşate pentru cariera lor livrescă. Îmi place, mai ales, că Zilele regelui încep la ieşirea din carte.

În matematică există o „lege slabă a numerelor mari“. Am răsturnat enunţul în titlul cronicii pentru a se potrivi ştiinţei prozatorului de a infinitiplica „valul de amănunte“. Adevărat, „orice lucru se poate vedea din sute de perspective“. În asta stă şi savoarea cărţii, dar şi libertatea pe care o procură cititorului de a-şi recompune singur povestea paralelă.

 

Irina Petraş

Legea tare a numerelor mici

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)