Nicolae Manolescu „la două mîini“

 

Gelu Ionescu

 

 

La peste 60 de ani de la pariul lui G. Călinescu cu a sa Istorie..., iată că Nicolae Manolescu lansează un altul, purtînd subtitlul: 5 secole de literatură – o precizare neuzitată, creînd chiar confuzii. Călinescu a avut o posteritate strălucită; nu ştiu care va fi cariera Istoriei critice a literaturii române de Nicolae Manolescu, dar părerea mea este că el a reuşit o „revenire“ comparabilă, prin amploare, valoare şi vigoare, cu prima. Din multe puncte de vedere, fără a uita varii contestări, unele perfect îndreptăţite, după o primă lectură – ce e drept, nu integrală –, sînt de părere că Istoria... manolesciană este o carte (place-nu place...) de referinţă, un ansamblu impozant şi semnificativ.

Istoria... călinesciană a avut un destin mai mult decît fericit, timpurile au „ajutat“ această aproape unanimă admiraţie. După o primire destul de rece şi de neîncrezătoare, Istoria... lui Călinescu a intrat într-o zonă în care s-a bucurat de toate avantajele pe care i le dădeau interdicţia oficială şi subversivitatea lecturii; regimul comunisto-stalinist a aruncat-o într-o „neagră“ ilegalitate, care însă a „lucrat“ pentru faima operei; odată cu 1964, citarea lui Călinescu a devenit posibilă, chiar recomandabilă, dar a ajuns jenant-abuzivă cînd autorul devenise, pentru protocronişti, chiar „divin“. Dar fiecare text important din impozanta carte a fost întors pe toate părţile: nu cunosc vreo altă carte românească atît de des invocată de urmaşi. Inevitabil, după o astfel de carieră, interesul s-a mai sleit şi, din ce în ce, opiniile Istoriei... călinesciene au cam căzut într-o plictisită cvasiindiferenţă. Dar rolul ei a fost mare, misiunea ei, ca să zic aşa, a fost îndeplinită.

Nicolae Manolescu şi-a conceput Istoria... în descendenţa (nobilă) a lui Călinescu. El nu şi-a ascuns niciodată admiraţia pentru „maestru“, chiar o anume afinitate. Mai important mi se pare că această descendenţă nu a devenit epigonică: cred că nu greşesc afirmînd că N. Manolescu este, probabil, cea mai pregnantă personalitate critică de după război. Nu o dată l-am socotit superficial şi foarte grăbit în cronicile sale sau în unele opinii generale despre literatura română contemporană; i-am admirat aproape fără rezerve cartea sa despre Sadoveanu sau cele despre roman, eseistica sa fiind nu mai puţin interesantă şi agreabilă de citit, simţindu-se în ea plăcerea autorului de a nu avea nicio „obligaţie“ de „întîmpinare“. Aceste aprecieri nu diminuează, nici nu flatează valoarea cărţii de faţă. Consecinţă firească deci, Istoria sa critică se concepe ca un dialog cu părerile lui Călinescu, în primul rînd (ale cărui opinii sînt aprobate, contestate sau corectate), dar şi cu ale multor altor critici. Numărul celor citaţi, invocaţi şi discutaţi este considerabil – confraţii sînt elegant asociaţi la situarea (sau deseori resituarea) în întreg a unei opere sau a unui autor. Exegeza e concepută, aşadar, într-o amplă diversificare a punctelor de vedere. Amplă şi pentru că, din deceniul 7 şi pînă ieri, cei mai importanţi scriitori români, din toate epocile sau generaţiile, au la activul lor, ca să zic aşa, multiple şi foarte valoroase, competente analize critice, chiar monografii. De la această premisă pleacă, deseori, şi Nicolae Manolescu. Scrisul său are (şi aici, ca şi în cărţile sale anterioare) claritate, inteligenţă şi expresivitate; se mai aude uneori şi o „melodie“ care aminteşte de maestru. Sînt mulţi critici la noi care scriu clar, judicios şi expresiv; e, ca să zic aşa, valoarea incomparabilă a „prozei criticii“ de care a vorbit Negoiţescu de cîteva ori, dacă îmi amintesc bine. Observaţie care acoperă foarte bine şi... proza lui Manolescu.

De aici poate începe şi discuţia despre faptul că Istoria... lui Manolescu este (şi cum anume este) o operă semnificativă pentru situarea ei în contextul literaturii române, ajunsă în mileniul 3. Drumul trece, din nou, prin Călinescu. Specia istoriilor generale ale unei literaturi, opere comise de un singur autor (modelele lui Călinescu), era, încă de pe atunci (deceniul al 4-lea, cînd a fost redactată), abandonată, învechită (ceea ce Manolescu ştia bine şi a asumat explicit riscurile). G. Călinescu a scris atunci o sinteză („ineeefaabilă!!!“) care era „presimţită“, ca să zic aşa, de contemporani şi a jucat un rol esenţial; analiza... de la origini şi pînă în prezent (suntem un popor „străvechi“, nu?) „inventa“ o continuitate şi o valoare intenţionat concepută ca să fie comparabilă, compatibilă cu literaturile celebre şi mult frecventate ale lumii. Sinteza era încă posibilă, mai ales la modul „romanţat“, cum a conceput-o autorul ei; poate era şi o încercare de a ne scoate, prin şocante comparaţii avantajoase, dintr-un provincialism şi epigonism, măcar şi numai pentru că aveam parte de un „demiurg“ ca el. Cred că eşuată, deşi nu mai puţin semnificativă pentru epocă, pentru „ieşirea în lume“, pe atunci doar o veleitate (şi numai a unora!), „ieşire“ mult aşteptată şi azi. Nicolae Manolescu revizuieşte considerabil tot stratul veleitar, reaşază la un loc mai potrivit multe valori interbelice pe care Călinescu le cam neglijase (ce să mai vorbim de criticii contemporani lui!...), merge mult mai departe, cu acea luciditate care nu mai hrăneşte orgoliile aberante din manualele şcolare; pot spune chiar că aici se află cea mai mare deosebire faţă de clişeele pecetluite de înaintaş.

Premisele Istoriei... lui Manolescu nu erau deloc faste: în aceste şapte decenii, numărul scriitorilor s-a multiplicat cu zece, cel puţin, al cărţilor cu sute de ori. Semnificativ nu este numai „curajul“ de a întreprinde un asemenea tip de sinteză, ci faptul că ea este încă plauzibilă; că mai este verosimil faptul ca un critic, chiar foarte dotat şi sagace, să adune valorile cele mai importante ale celor două secole de literatură (căci cinci rezultă dintr-o numărătoare pentru copertă) într-un conglomerat coerent, expresiv, care impune, indiscutabil, şi situează. O istorie deci (afirmaţie insistent repetată), şi nu un cuprinzător eseu, care ar fi fost mult mai puţin angajant din punct de vedere istoric şi mai liber faţă de ambiţiile unei totale cuprinderi, repetat exprimate. Fapt, cum spuneam, semnificativ, dar şi în sensul că Manolescu ignoră epigonismul, retardarea, provincialismul, în chipul cel mai natural şi „senin“, ca şi cum aceste probleme nici nu ar exista, prelungind astfel „veleitarismul“ călinescian (care era în plus, cum se ştie, total opac la modernitate; Manolescu, dimpotrivă). Vrînd-nevrînd, mapamondul literar s-a transformat imens în ultimii 60 de ani, s-a lărgit cu noi şi mari literaturi, Europa de Est are o cu totul altă greutate valorică şi notorietate în lume decît acum o jumătate de secol: cred că, acum, întrebările fundamentale, problemele menţionate mai sus nu ar mai trebui eludate, contextul nu cred că mai poate fi ignorat. În acest sens, Istoria... lui Manolescu e cu un pas în urma „iluziilor“ lui Negrici.

Totuşi: în numeroase şi interesante pagini, capitole este, de pildă, demonstrat cu o claritate admirabilă că sîntem în „posesia“ cîtorva mari poeţi pe care ghinionul limbii nu i-a aşezat acolo unde le era locul. Cred că opinia aceasta e unanimă; o complicaţie (scandal!, scandal!) apare atunci cînd lipseşte de pe lista lor Nichita Stănescu (personal, rezervele mele coincid cu cele formulate de autor). Mai mult, Manolescu l-a apreciat (enormitate!) pe Mircea Cărtărescu drept fiind „unul din rarii mari scriitori din ultimele decenii ale secolului xx şi primele ale secolului xxi“. Apreciere pe care o împărtăşesc, pe care am şi formulat-o – ceva mai rezervat, însă – după apariţia Levantului şi a primului volum de nuvele. Din fericire, în ultimii ani, diverse romane româneşti traduse au început să umple spaţiile goale în care ne pierdusem. Astfel încît „marginalitatea“ rămîne o fatalitate atîta timp cît nu e dovedit, cu probe semnificative, contrarul, literatura noastră putînd reduce judecata de valoare doar la una... geografică. Din păcate, nivelul excepţional (de care sîntem conştienţi) al cîtorva poeţi contemporani nu poate ajunge notoriu: nici limba, nici din ce în ce mai redusul interes pentru poezie în cultura lumii nu ne ajută.

Capitolele despre literatura posbelică, cea din anii comunismului, au multe „resituări“ interesante – cele mai multe mi se par juste, ca şi acelea în care destule „socluri“ sînt clătinate. Există şi revizuiri îndreptăţite (şi foarte oportune, cred) ale valorii unor prozatori, poeţi sau critici subapreciaţi de „canon“ (ce dracu’ ne-am făcut noi fără acest „cuvînt-tun“, decenii de-a rîndul, cuvînt care astăzi întrece în frecventare „scriitura“ de acum 30-40 de ani?). Cum vedeţi, mă abţin de a da exemple, ca să nu ajung la omisiuni... Aşadar, literatura, aşa cum a fost ea, plină de compromisuri, dintre anii ’47 şi ’89 are parte, pe suprafeţe întinse, de o mai dreaptă judecare. Şi aici, ca şi în alte momente, lipsesc sau sînt expediate necesarele capitole introductive, de pildă cel despre teribila perioadă a realismului socialist.

Chiar dacă unele articole sînt rezultatul compilării unor cronici mai vechi, autorul avea tot dreptul să-şi considere opiniile ca definitive şi să se dispenseze de revizuiri. E riscul lui, cum s-a văzut, foarte amendat. Selecţia autorilor şi operelor, criteriile ei, numărătoarea de pagini sau de rînduri acordate unuia sau altuia dintre scriitori nu mi se par a fi altceva decît sunt, adică cea mai „normală“ opţiune a autorului; un alt critic-istoric temerar (scriind deci, cum spune Nicolae Manolescu, „la două mîini“) ar fi procedat la fel, fiecare avînd dreptul la selecţia şi ierarhia inevitabil discutabile. Obiecţia care mi se pare mai importantă este aceea că valorizarea sau devalorizarea scrierilor unor autori nu are parte de un tratament temporal egal: interesul pentru unii ajunge pînă la zi (2007), altora li se scurtează viaţa la ’89. Sau: noilor cărţi ale unui autor le sînt acordate doar cîteva fraze în plus, ca pentru o carte de imobil. Este vizibilă această „expediere“ în destule cazuri la contemporani. Apoi, confraţii critici (cei selectaţi) sînt priviţi cu o bine
cunoscută acreală (vizibilă încă din anii cronicilor); în fine, ultimele capitole sînt chiar jenante – cîte exemple s-ar putea da! –, graba aceasta nu face bine nici Istoriei... (ce devine, avansînd în lectură, din ce în ce mai puţin istorie), nici prestigiului pe care şi l-a cîştigat, pe bună dreptate, Nicolae Manolescu, prestigiu păstrat chiar şi după ce a părăsit cîmpia literaturii, mutîndu-se în alte numeroase spaţii publice.

Sînt multe pagini inteligente, penetrante, ca să zic aşa „definitive“ (deocamdată, pentru cîteva bune decenii), rod al memoriei, al frumuseţii formulării, al unei vocaţii critice rare. Îi plac cu deosebire „formulările definitive“ chiar şi la toţi criticii citaţi (o altă „romanţare“); noua selecţie operată asupra perioadelor clasice e îndreptăţită – cred – şi nu numai în linii mari. Pentru că am ajuns aici, e de remarcat că unele precizări făcute de N. Manolescu despre conceperea acestei cărţi au stîrnit un previzibil scandal. Cînd scrie că istoria sa este „contradictorie, în măsura în care nu exprimă un autor abstract, impersonal, ci pe mine, cel de acum şi de aici, cu lecturile, competenţa, temperamentul, gustul şi capriciile mele“ (p. 17), el defineşte şi modul cum ar trebui ea citită. Nu toţi cititorii îl urmează şi nu întotdeauna. Ar fi fost chiar plicticos, cum şi autorul o spune. Revenind: „capriciile“ pot însemna şi resentimentele autorului, destul de vizibile şi cele faţă de autori dispăruţi, şi cele faţă de vieţuitori: ele pot produce indignări sau numai zîmbete. Mai departe: „Recitind sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decît în ceea ce neagă: e mai bine definită de absenţe decît de prezenţe“ (p. 1494). Această frază – chiar dacă spune un adevăr (măcar parţial) despre carte – e mai mult decît compromiţătoare. O istorie nu poate fi văzută, tratată, gustată ca o felie de şvaiţer.

Aş zice, aşadar, că Istoria... lui Nicolae Manolescu, rod al unei cariere de o mare însemnătate şi valoare (ce poate fi admirată şi aici), iese dintr-o viziune prea satisfăcută de sine, „închisă“ faţă de orizonturile lumii literare de azi şi de criteriile ei. Dar, ori de cîte obiecţii, indignări, imputări, negări a avut (şi va mai avea) parte, cartea lui Nicolae Manolescu închide între coperţile ei multe, multe pagini venite din cea mai bună tradiţie a criticii noastre.

 

Gelu Ionescu

Nicolae Manolescu „la două mîini“

» anul XX, 2009, nr. 6 (229)