Fascinaţia eseului

 

Iulian Boldea

 

 

 

Preocupările critice şi eseistice ale lui Ştefan Borbély se înscriu într-un dublu registru tematic: literatura română, prin cronici literare ale unor cărţi mai mult sau mai puţin semnificative ale actualităţii, şi literatura comparată şi universală, prin eseuri şi studii temeinice, bine articulate teoretic, cu o deschidere conceptuală amplă, dar şi cu resorturi analitice riguroase. Într-o semnificativă Laudă a eseului cu care se deschide volumul său Grădina magistrului Thomas (1995), Ştefan Borbély circumscrie datele cele mai importante ale acestei specii literare, ce se dovedeşte a fi „arta specifică a solitarilor“. În chip surprinzător, poate, eseistul defineşte eseul prin opoziţia faţă de critica literară, precizând independenţa şi „individualismul“ ca mărci stilistice gnoseologice esenţiale ale eseului, faţă de spiritul ancilar şi caracterul „bigot“ al analizei de text. Cultivând plăcerea cvasisenzuală a degustării esteticului, fără să eşueze în frivolitate stilistică, eseul uneşte „toleranţa cu aventura extremă“, adoptând o retorică fluctuantă şi liberă, ce se pliază perfect pe obiectul investigaţiei, fără să-i epuizeze însă semnificaţiile şi savorile expresive. Eseistul nu e, în viziunea lui Ştefan Borbély, nici critic literar (pentru că e lipsit de „disciplina interioară şi capacitatea de sinteză“), dar nu e nici filosof (datorită „luxurianţei senzuale şi a incapacităţii de a recurge la abstracţii“). Cu toate acestea, eseistul autentic e marcat de o impecabilă „disciplină intelectuală“, de un viu sentiment al „cenzurii interioare“ – dimensiuni ce validează, în fapt, prestaţia sa dezinvoltă, lipsa sa de complexe şi inhibiţii în teritoriul pe care îl ia în stăpânire. Modul de structurare specific acestei specii literare e, spre deosebire de opera critică, dezvoltarea „progresivă“, acumularea gradată a ipotezelor şi temelor asumate, eseul reflectând astfel „foamea de infinit pe care o încearcă cel care îl practică“. Concluzia acestei Laude a eseului dezvăluie, indiscutabil, mobilurile estetice şi resorturile psihologice ale demersului autorului, punându-ne în faţa unui gest de o extremă luciditate şi pregnanţă gnoseologică: „Să credem în el [în eseu, n.m., I. B.] şi să-l cultivăm, nu numai pentru că exprimă un sentiment de viaţă contemporană, ci şi fiindcă ascunde un element dificil de găsit în celelalte genuri ale exegezei literare: sublimul sentiment al jocului şi eşecului spiritual“. Lectura pe care o practică Ştefan Borbély în Grădina magistrului Thomas e una cu vădite deschideri filosofice, eseistul fiind atras, în aceste pagini, de aspectele literare mai puţin frecventate de exegeză, care-şi păstrează o doză însemnată de nedeterminare sau de mister. Fascinat mai curând de „faliile“ ori zonele de umbră ale textului şi ale experienţei scripturale, eseistul exclude din interpretările sale orice poncif, orice „idee primită“, înţelegând demersul creator într-un mod nuanţat. Fie că abordează literatura română – Experienţa lui Arghezi, Complexul lui Nessus (Liviu Rebreanu), Izvorul Alb, Un caz de compatibilitate limitată: Maitreyi, Corespondenţe Rilke – Blaga, fie că explorează spaţiul literaturii universale – Ritmurile corpului în Grecia antică, Drumul spre Nietzsche, Experienţa lui Kafka, Laudatio mortis (Thomas Mann), Grădina magistrului Thomas (Hermann Hesse) etc., eseistul înţelege să îmbine „fervoarea unui stil critic inspirat“ (Gheorghe Perian) cu o incontestabilă rigoare metodologică, ce aşază eseurile sale sub semnul unei geometrii suple, în care lipsa de prejudecăţi nu devine ea însăşi prejudecată. Între rigoare ideatică şi supleţe a interpretării se situează şi comentariul dedicat lui Arghezi, în care eseistul observă prezenţa a două tentaţii ce îl încearcă pe autorul Cuvintelor potrivite: „ispita de a se substitui divinităţii absente“ şi, pe de altă parte, „ispita tăcerii, a renunţării şi a întoarcerii, singura care păstrează intactă esenţa imaginară a actului poetic“. O imagine „bifrons“ a lui Rebreanu are, de asemenea, numeroşi sorţi de adevăr, căci eseistul ni-l înfăţişează pe autorul lui Ion ca „pe un suflet neliniştit, scindat între tulburătoarea chemare a tenebrelor şi voluptatea iubirii celeste“. Subtile şi riguroase, incursiunile în operele lui Kafka, Thomas Mann, Hermann Hesse surprind, într-un limbaj „economic“ prin precizie, dar şi fascinant prin coloratura afectivă, sensuri şi dimensiuni mai puţin cunoscute, într-un demers interpretativ de amplă respiraţie ideatică.

Visul lupului de stepă (1999) e structurat în două mari secţiuni (Teme româneşti şi Teme străine). În secţiunea consacrată comentariilor despre literatura română, eseistul ne vorbeşte despre gândirea gnostică şi scrierile lui Blaga, despre Cartea Oltului, analizată prin grilă alchimică etc. În partea a doua, mult mai substanţială, regăsim un Eseu despre zaruri (un excurs în istoria acestui topos, de la egipteni la Mallarmé), precum şi texte despre relaţia dintre Freud şi Jung, despre toposul insularizării la Thomas Mann, despre Lupul de stepă de H. Hesse, analizat din perspectiva unor scenarii iniţiatice, sau despre forţele germinatoare din Elegiile lui Rilke. Ştefan Borbély este atras însă şi de o problematică a actualităţii teoretice, prin abordarea unor concepte cu răsfrângeri extrem de moderne, de incontestabilă deschidere intelectuală (ideea de Mitteleuropa, ecumenismul, New Age etc.). De la Herakles la Eulenspiegel: Eroicul în literatură (2001) e o carte în care, servindu-se de o bibliografie impresionantă, autorul reuşeşte să delimiteze semnificaţiile majore ale toposului eroicului, pe baza unei dihotomii, susţinută cu argumente viabile, între eroic şi antieroic. Eroicul stihial e primul palier al arhitecturii eroicului, cel de al doilea fiind reprezentat de eroicul solar şi civilizator. Autorul subliniază, în acelaşi timp, şi caracterul dual al statutului eroului, capacitatea sa de dedublare, de autodepăşire fecundă. Una dintre prejudecăţile pe care eseistul caută să le dezamorseze este aceea a configuraţiei preponderent solare a eroicului, conform unei scheme reductive care trebuie să fie relativizată: „Se recunoaşte cu uşurinţă în această schemă reductivă – foarte persistentă, de altfel – formula eroului civilizator, care nu epuizează nicidecum registrul, dar, în foarte multe cazuri, îl înlocuieşte. De regulă, atunci când vorbeşte de «erou», lumea are în vedere tipologia eroului civilizator“. Proza fantastică a lui Mircea Eliade: Complexul gnostic (2003) reprezintă un demers hermeneutic demn de interes, în care eseistul subliniază relaţia dintre resorturile fantasticului eliadesc şi cele ale reflexelor mitice, cu accentul aşezat asupra toposurilor thanatice: „prozele fantastice duc, aproape fără excepţie, spre moarte, La ţigănci nefiind, nici ea, o excepţie, în această privinţă. E copleşitor cât de înrudite sunt mecanismele fantasticului şi cele ale morţii din opera lui Eliade“. Cercul de graţie (2003) e o culegere de cronici literare, expozitive, explicative şi interpretative, într-o tonalitate echilibrată, deloc resentimentară. Atrag atenţia comentariile despre Marta Petreu, Livius Ciocârlie sau Dan C. Mihăilescu. Interesante sunt interpretările conceptului de postmodernism, pornindu-se de la cărţile lui Liviu Petrescu şi Mircea Cărtărescu. Criticul constată o anume desincronizare între teorie şi practica scriiturii:

 

La noi, prin postmodernism, s-a construit în primul rând, şi nu s-a deconstruit, ca în Occident: s-au făurit identităţi, forme de viaţă, s-au legitimat licenţe de comportament sau de expresie. S-a întâmplat aşa, poate, şi fiindcă noi am prins postmodernismul într-un moment istoric de construcţie post-totalitară, şi nu într-unul de trans-istoricitate dezabuzată, cum l-a prins civilizaţia occidentală.

 

Monografia consacrată lui Matei Călinescu (2003) pune accentul pe atipicitatea teoreticianului literaturii, provenită dintr-o „etică a distanţei“. Demersul lui Ştefan Borbély porneşte de la necesitatea „recontextualizării“ operei lui Matei Călinescu, prin „asimilarea unor grile specifice ideologicului, politicului sau mentalităţilor“. Criticul se opune tezei conform căreia artisticul ar fi fost, pentru teoreticianul literaturii strămutat peste ocean, o modalitate de expresie reprimată; acesta, artisticul, ar fi, mai degrabă, „o constantă purtată mereu în sine, cu epifanii specifice variabile“.

În Thomas Mann şi alte eseuri (2005), autorul reface relieful preocupărilor sale de comparatistică, printr-o fuziune a fragmentarităţii şi a spiritului sintetic. Atracţia prozei lui Thomas Mann este precizată în mod explicit:

La Thomas Mann revin ori de cite ori simt nevoia de seninătate, fiindcă el m-a învăţat – alături de Nietzsche, Hesse şi alţi histrioni geniali – să arunc de pe umeri toate poverile, să fiu eu însumi, adică: să trăiesc viaţa la intensitatea ambiguă, responsabilă a ludicului.

 

Lectura pe care o întreprinde criticul prozei lui Thomas Mann este una aplicată, atentă la nuanţele textului, riguroasă, chiar dacă o anume înclinaţie spre disparitate îşi mai face simţită prezenţa. Cuplurile antinomice (burghez-artist), deghizările carnavaleşti ale demonicului, pactul cu diavolul, conflictul dintre modernitatea raţionalistă şi premodernitatea iraţională, dintre civilizaţie şi barbarie sunt surprinse cu acuitate. Celelalte eseuri au un conţinut disparat, vorbindu-ne despre tema morţii la Hesse, despre imaginarul nocturn în vechea mitologie germană sau despre raporturile dintre creştinismul primitiv, tradiţia iudaică şi sincretismul mitologiei greco-romane.

Volumul O carte pe săptămână (Ed. Ideea Europeană, 2007) nu vrea să pară nici mai mult, dar nici mai puţin decât este. Autorul îşi asumă, de la bun început, condiţia criticii foiletonistice, care completează fericit vocaţia sa de comparatist şi de eseist. Livius Ciocârlie, Matei Călinescu, Virgil Ierunca, Ion Ianoşi, Ion Vlad, Paul Cornea, Adrian Marino – sunt câţiva dintre criticii şi eseiştii examinaţi în această carte, dintr-o perspectivă simpatetică, dar, în acelaşi timp, şi echidistantă. Elanul constructiv şi resortul empatic sunt cele două resurse ale scrisului lui Ştefan Borbély pe care volumul de faţă le pune în lumină. Spirit aplicat şi metodic, autorul îşi trădează, în paginile sale foiletonistice, şi erudiţia, o erudiţie decomplexată, lipsită de ostentaţie. Atent la nuanţele textului pe care îl supune dezbaterii, criticul recurge adesea la instrumentele comparatismului, pentru a realiza racorduri rapide, dar necesare, între opere, epoci literare sau stiluri de creaţie, într-o manieră degajată, ce nu îngăduie abuzurile interpretative sau relaxările conceptuale. Între figurile critice pe care le urmăreşte autorul în cartea sa, cea a lui Livius Ciocârlie ocupă un loc privilegiat. Este deconstruit, în paginile acestei cărţi, portretul cărturarului, cu faţetele sale multiple, cu proteismul reprezentărilor sale deconcertante. Relevant este şi „patriotismul indirect“ pe care îl ilustrează Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, prin intermediul paginilor lor, în care patosul acuzator se îmbină cu o limpede şi fermă conştiinţă morală. Formulările, sintetice şi plastice totodată, ale cronicarului reuşesc să contureze, din linii ferme, sugestive, profilul unui autor, tiparul stilistic ce tutelează o anume personalitate artistică, dinamica şi rezonanţa unei scriituri. Comentariile la cărţile lui Ion Ianoşi, comprehensive, fără însă a exclude unele observaţii critice, lectura atentă a cărţii lui Ion Vlad Romanul universurilor crepusculare, cu numeroasele racorduri de ordin comparatist, ca şi celelalte cronici consacrate unor figuri de prim rang ale criticii literare româneşti ne pun în faţa unui comentator abil, care ştie să-şi dozeze resursele, să argumenteze când şi cum trebuie, într-un discurs critic deloc tern, dimpotrivă, alert şi dezinhibat, străbătând cu voluptate teritorii diverse ale literaturii. Ştefan Borbély se orientează însă şi spre figurile de anvergură ale literaturii noi. Cronicile sale consacrate unor autori mai tineri, precum Andrei Bodiu, Ioana Bot, Cristian Cheşuţ, Florina Ilis sunt, la rândul lor, caracterizate de precizie a formulărilor şi percutanţă analitică. Criticul captează sensul iradiant al operelor, revelând totodată simţul construcţiei sau asumarea unei estetici implicite, acolo unde este cazul. Cartea lui Ştefan Borbély se încheie cu o Addenda ce conţine o justificare a necesităţii conturării unei istorii politice a literaturii române. Rămâne să vedem cum va reuşi să concretizeze, printr-o abordare proprie, Ştefan Borbély un astfel de proiect. O carte pe săptămână ilustrează din plin acea regie dialectică a distanţării şi participării ce face parte din demersul cronicarului literar, „fiinţă marginală“, dar nu mai puţin responsabilă şi dedicată vocaţiei sale.   

 

Iulian Boldea

Fascinaţia eseului

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)