Succesul ca blestem

 

Gelu Ionescu

 

 

Despre Livius Ciocârlie şi despre cărţile sale – m-a surprins, văzîndu-i bibliografia, cît de multe sînt – s-au făcut (sînt aproape sigur) toate observaţiile şi analizele inteligente, de profunzime, definitorii pentru originalitatea sa etc.; prezenţa lui în viaţa literară şi intelectuală se bucură de multă preţuire din partea confraţilor, de multă simpatie, şi cărţile, şi omul. Opera lui (cu siguranţă se va crispa cînd va citi cuvîntul „operă“, care îi contrariază lamentaţiile sale favorite, ţinînd, mai ales, de obsesia notorietăţii pe care a dobîndit-o prin ani, dar căreia i s-a împotrivit din toate puterile, obsesie de care nu reuşeşte să scape pentru a deveni, cum mereu o repetă, cel mai banal... anonim), opera deci s-a clădit din dialogul cu lumea, cu cărţile, cu viaţa sa şi a celor apropiaţi, cu ideile sale şi ale altora, la care meditează, am spune, continuu; nu e o operă de ficţiune, cîtuşi de puţin de acţiune, cu eroi şi lovituri de teatru. Şi alţii şi-au scris cărţile folosind armele jurnalului şi ale memorialisticii de toate felurile, ale dialogului eului lor cel mai intim cu lumea. Nimeni însă n-a întins coarda vieţii intime (foarte discretă totuşi – paradoxal!) şi a autoanalizei atît de departe (cel puţin în literele de limbă română); de fapt, „suprafaţa“ vieţii intime, „coaja“ ei, din care se presimte miezul – deloc calm şi împăcat; ar fi foarte „deştept“ să spun că, prin memorialistica atît de împlîntată în viaţa sa, Ciocârlie a creat un fel de „ficţiune“, că el este „romancierul“ vieţii sale, al „personajului“ pe care l-a construit din materialul existenţei de zi cu zi. Se poate spune asta – cred că e o evidenţă şi, ca tot ce este evident, poate fi şi fals (iarăşi o „idee“ de mult pierdută în cîmpia banalităţii).

Eu cred că Livius Ciocârlie are cititori fideli, nu cred că mulţi, dar sigur printre confraţi sau printre oamenii ce se hrănesc cu reflexia. Şi ei nu sînt dezamăgiţi şi pentru că autorul practică, cu modestie, dar frecvent, paradoxul; mai mult, îi place să-l „demaşte“ şi apoi să-l contrarieze. Chiar cînd e vorba de celebrităţi şi texte clasice: a se vedea bibliografia. Între cititorii săi fideli mă număr; constat, uitîndu-mă în trecut, că textul de faţă este al cincilea care se referă la cărţile sale în nu mai puţin de 30 de ani: ceea ce pentru mine, care am scris puţin şi dezorganizat, e – aproape – un semn de... panică; mă liniştesc singur pentru că explicaţia e simplă: între mine şi Livius Ciocârlie a trecut, de cînd ne-am cunoscut, boarea unei amiciţii, unei familiarităţi (cel puţin pentru mine). Chiar de la prima sa carte de memorialistică (să zicem) pînă la cea mai recentă dintre ele, te uimeşte persistentul său „delir de modestie“, voluptatea de a regreta – şi acum – că n-a rămas un obscur dascăl de ţară, de pildă, fără o identitate publică, fără nume, cît mai departe de succes (un cuvînt care îl irită – de aceea îl şi folosesc), de notorietate. E mai mult decît o poză, e mai mult decît un răsfăţ (i se potriveşte această calitate-defect?), e mai mult decît o boală a eului „atrofiat“, mai mult decît un simptom de masochism. Sau un fel de bovarism cu semn schimbat. Toate aceste observaţii – precum şi interpretările adecvate – cred că au fost de mult repertoriate chiar de către un neglijent cu posteritatea cum este Livius Ciocârlie. Este foarte posibil, cum scriam şi mai sus, ca alţii să fi desfăcut lacătul misterului. Eu nu am găsit o cheie mai „inteligentă“ decît aceea pe care am încercat-o acum, aici – chiar dacă nu e deloc prima tentativă pe care o fac; cele cîteva cărţi scrise de autor (după debut, cînd admiram pe teoreticianul literar capabil să mai vindece ceva din alergia ereditară a criticii literare neaoşe la teorie) pe care le-am citit, inclusiv cea de faţă sau, destul de recent, Bătrâneţe şi moarte în mileniul trei, m-au incitat să o caut (cheia...), întrucît mă „priveau“, ca să zic aşa, mi le „însuşeam“, ca să zic aşa, se lipeau de mine, care eram – sînt – numai cititorul lor; ceva care nu e admiraţie, nici gelozie, nici identificare, nici complicitate: un fel de amestec din toate acestea, ceva inomabil, deci. Se poate spune că a scrie despre un autor pe care nu prea reuşeşti să-l defineşti (cartea Cu dinţii de lână e mai uşor de încadrat în cataloagele genurilor literare) e chiar mai puţin decît o gratuitate: e o victorie (aşa, ca să practic şi eu paradoxul pe care Ciocârlie îi place atît de mult a-l înfrunta).

Prin urmare, Cu dinţii de lână (subintitulat Jurnal 1978-1983) numai pare a fi ceea ce este, interesînd mai mult – sau mai puţin – pe cei care citesc memorialistică, preferînd-o ficţiunii – şi nu se poate spune că vor fi dezamăgiţi. Numai că – şi de aici începe devierea jurnalului – jurnalul e „livrat“ cu anul, nu cu zile, săptămîni sau luni. Dar Crăciunul este totuşi Crăciun, vacanţele sînt vacanţe, cursurile la facultate (în general nesatisfăcînd exigenţa diaristului) sînt cursuri, oboselile sînt mereu şi pretutindeni prezente. Zilele şi cozile se repetă, uitucul se păzeşte a se contrazice, viaţa literar-universitară este o blîndă, dar inevitabilă silnicie, prietenii sînt deseori amintiţi, fără prea multe detalii. Viaţa de familie domină o latură principală a vieţii, povestirea viselor o alta – autorul le notează cu o vrednicie de invidiat, mai ales pentru mine, care nu ştiu cum să le boicotez mai eficient. Ar mai fi o preocupare constantă de remarcat: atenţia pentru meteorologie, vremea e consemnată cu grijă, cu mai multe detalii şi consecinţe directe decît o făcea, cu mai mult de un veac în urmă, Maiorescu însuşi. Eu nu ţin jurnal, dar mă uit cu regularitate la buletinele meteorologice, în general sînt mulţumit de prognoza lor (în Germania în genere, în Bavaria, în special), dar le confrunt zilnic cu ceea ce constat eu, cu un foarte bun barometru, care m-a costat destule parale. Deci mă simt, aici, chiar frate cu Ciocârlie. Cei cîţiva ani menţionaţi în jurnal sînt identici – cresc numai mizeria şi lipsurile din ce în ce mai umilitoare, dar nu şi lamentaţiile care ar fost absolut normale –, cresc şi cele două fiice, care încep să-şi facă drumul lor în viaţă fără a se lăsa prea dirijate de tatăl lor. Sau cel puţin aşa pare – nu e însă exclusă timiditatea lui. „Axa“ vieţii familiale – şi nu numai – este (doamna) T (situabilă la antipozii vieţii romaneşti a doamnei T. din Patul lui Procust). În mod evident – şi literar, ca să zic aşa –, ceea ce citim e numai partea selectată dintr-un jurnal pe care îl bănuiesc (greşind?) mult mai colorat şi mai bogat în detalii: în reproşuri, ironii, refuzuri, poate şi efuziuni, sigur melancolii etc. A primat deci intenţia egalizării, monotoniei anilor în care dinţii de lînă nu puteau muşca o dictatură socială şi politică, cea care sufoca pe oricine. Nu numai că, în versiunea dată, autorul se fereşte a face consideraţii sociale şi politice directe (doar cîteva, în goană), se fereşte şi (bănuiesc) pentru a nu se „arăta“ mai erou decît fusese. (Şi apoi povestirea umilitoarei vieţi cotidiene e destul de concludentă.) Atitudine care merită tot respectul – de altfel, nu respectul altora lipseşte din viaţa lui Livius Ciocârlie –, mai ales că, la sfîrşitul cărţii, citim fragmente din dosarul său de urmărire de către Securitate, pe care Livius Ciocârlie îl va fi citit cu uimire, el fiind toată viaţa obsedat de „ambiţia“ insignifianţei sale, atît de dorită, dar atît de ratată în viaţa sa publică; o notorietate deci pe care a dorit să o evite, să o reducă la maximum, nu numai nereuşind, dar chiar avînd efectul contrar (nu voi repeta cele spuse dintru început).

Am citit falsul (pe jumătate) jurnal al lui Livius Ciocârlie în trei zile. Cunoşteam aproape toţi protagoniştii, chiar şi multe referinţe; nu ştiu cum vor fi citit acei care cunosc numai numele prezenţelor şi faţa lor trecătoare. Ceea ce ar putea fi memorabil pentru aceştia şi (de presupus) pentru cei care vor veni ar fi un „patetism al derizoriului“ cu care Ciocârlie îşi impregnează cartea, un fel (uneori strepezit) de a glumi cu mizeriile materiale ale vieţii cotidiene sau chiar cu unele impasuri din viaţa de zi cu zi, cea publică sau cea de familie. Cititorul ce trece însă şi dincolo de coperţi poate simţi vibraţia (neîntreruptă) a celor „nenumite“ sau abia presimţite.

Aşadar – din două, una: sau Livius Ciocârlie trece prin viaţă ca un fel de gîscă prin apă (cum i-ar plăcea să se constate public), sau foloseşte limbuţia chiar pentru a ascunde fiinţa sa de care se... teme. Om timid şi tăcut, lipsit de orice agresivitate, cu silueta sa fină şi ezitantă, cu chipul său de amant romantic, aşa trece Livius Ciocârlie prin viaţa noastră literară, cu o notorietate binemeritată. „Laudele nu-mi remontează niciodată moralul, mă fac să mă simt impostor“ (p. 202). Dacă e aşa – şi am putea umple o cronică întreagă cu citate autodiminuante aflătoare numai în cartea de faţă –, atunci, neconsolabil pentru „impostura“ sa publică ce creştea mereu, ar fi trebuit să... tacă, pentru a nu-şi mări impostura însăşi. Dacă nu a făcut-o este pentru că scriitorul nu poate să tacă, nu a putut şi nu va putea niciodată să tacă, să se (ne) amăgească cu vocea sa stinsă şi ezitantă cu care se prezintă omul în lume, dar cu maldărul de cărţi care stă înfipt în bibliografia sa. În vocaţia mai puternică decît orice panică. La Judecata de Apoi, ceea ce va prezenta Livius Ciocârlie ca fiind păcate vor fi contabilizate ca virtuţi, chiar dacă el nu e deloc convins de existenţa unui Dumnezeu în lumea în care a trăit, a citit şi a scris cu „talent“ – iată iarăşi un cuvînt pe care îl folosesc exact pentru a-l irita! Căci la naştere, o ursitoare ironică pare a fi mormăit printre dinţii (de lînă): te blestem să ai succes!

În final, pentru a-i procura (totuşi!) încă o satisfacţie, voi spune că în cărţile sale – mai nou în rubrica sa din România literară – există destule platitudini, poate fi liniştit. Dar, ca să iau o jumătate din satisfacţie înapoi, mai adaug că banalităţile ce i se pot contabiliza în eternitate sînt cu mult mai puţine decît ale acelora cu o reputaţie literară comparabilă.

 

 

P.S. Cum spuneam, apar şi eu ca personaj în Dinţii de lână. Cîtva timp, cu numele semnăturii de mai sus. Apoi, odată cu apariţia mea la Radio Europa Liberă – pe care el o socoteşte de proastă inspiraţie –, devin... Geluţu. Tot aşa îmi spune de mulţi ani şi directoarea revistei de faţă. În jurnalul lui Mircea Zaciu, în care foloseşte pentru a mă numi un pseudonim cu care am corespondat cu Ion Vartic, şi anume Tonio Kröger, de la un moment dat devin... Tonino. Matei Călinescu mă „mîngîie“ uneori cu... Gelianu, Roger Cîmpeanu îmi spunea Gelişu, la fel şi Cosaşu. Dacă vreau să iau lucrurile în serios, aşa cum le ia Livius Ciocârlie, ar trebui să constat că am o vocaţie a diminutivului (pe care el ar putea-o invidia). Sau, mai grav, o ieşire ratată din vîrsta cea mai fragedă...

 

Gelu Ionescu

Succesul ca blestem

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)