Luneta lui Ropa

 

Adrian Buzdugan

 

 „Graben macht frei!“

R. A. Patapov, Registrul

 (în traducerea lui Otto Gräner)

 

Într-o bună zi se hotărî să nu se mai ducă la lucru.

§

Prima zi se uită calm, la cer. A doua zi şi următoarele la fel... După o săptămână i se contură prima interogaţie pe care, din bun-simţ, încă nu o numi magistrală: „De ce nu cad norii?“

§

O problemă părea a fi Soarele... pe acesta putea să-l măsoare cu atenţie doar în zori şi la asfinţit, în rest îl orbea. Fix în amiază de-l privea, ochii prindeau să-i lăcrămeze, şi-n plus, îl moleşea.

§

Încercă în alt mod: „Ce sunt eu? Eu sunt o piatră“.

Stătu nemişcat ceasuri în şir. Simţea „liniştea golului“, cum zicea el, asta până începură maţele să-i ghiorăie. Îl supără gândul că totuşi pietrele nu ghiorăie. „Câteodată! eu pot fi o piatră...“ îşi reglă el gândul. Câteva clipe mai târziu simţi o presiune în vintre şi trebui să se ducă unde se duc toţi oamenii, zilnic sau din când în când... „Stai puţin! Piatra nu se...“, asta îl îndureră, iar până-n seară găsi o altă duzină de lucruri care-l deosebeau de piatră.

§

„Poate că sunt ca şi cerul!“ Imobil şi cu gândul gol semăna cu cerul senin; gândurile-i veneau apoi ca norii, arareori, când se concentra, era ca şi cum norul staţiona... „Dar eu plou?“ se întrebă el. Poate că lacrimile puteau fi asemuite cu ploaia. Poate...

§

Într-o zi zgrepţănă cu un beţişor pământul uscat şi atunci... îi veni! „Acţiunea!“, aproape că-l podidi plânsul: dăduse peste cheia, dacă nu chiar şperaclul căutărilor sale!

Începu să sape.

§

Îşi continua săpatul şi gândurile în singurătate... Doar un coleg de muncă îl căutase după vreo două săptămâni de la Întorsătură, să-i ceară o cazma. Îi aduse şi partea din salariu pe care nu o băuse pe drum.

§

După vreo cinci metri, observă că ba pământul se scurge înapoi în groapă, ba pereţii se surpă uşor.

„Pământul grapidivează!“ îşi notă el fenomenul.

Acest lucru îl remedie prin introducerea unor întărituri şi schele din lemn.

§

Într-o zi schimbă câteva vorbe cu profesorul Ulason, care venise cu recensământul. Acesta îi văzuse groapa şi-i recomandase să citească nişte filosofie.

„Filosofie?! Ce-i aia?“, aşa că profesorul şi-a dat drumul la gură şi-a aflat că filosofia nu-i de fapt o carte sau o ştiinţă clară, ci este scrisă diferit de mai mulţi autori! „Cam cum ar fi viaţa, deci!“ mormăise el şi profesorul îl aprobase cu uimire. În ciuda protestelor sale, la despărţire îi promise
că-i va aduce ceva filosofie...

§

De la zece metri senzaţia de sufocare fu dublată şi de nişte vedenii, în general cu persoane necunoscute.

Rezolvă totul a doua zi prin modificarea unei instalaţii de irigat şi o bobină de la o staţie de iepurare a apei, la care legă câteva furtunaşe de culori diferite; la cască îşi montă şi un adânciometru inventat pe loc. Îşi dădu seama totuşi că nu trebuie să folosească prea multe utilaje, întrucât „Tehnicul nu are nicio treabă cu Spiritul!“.

§

La înmormântarea lui Viorel, unchi-său, renunţase la slujba plicticoasă şi discutase cu groparii din cimitir.

Ăştia-i spuseră că e bine că s-a apucat de săpat, că-i o ocupaţie sigură şi serioasă şi se câştigă bine, „Poţi să sapi şi pe la om pe-acasă!“. Însă pe el nu-l interesa câştigul material, „Doar groapa în sine!“. Groparii rânjiră, iar unu’ mai şmecher îi preciză că mai auzise o dată că trebuie să sapi groapa ca Melinte Tanatu sau Tanatou Melente, ceva în genu’ ăsta...

§

Se mai uită o dată cu atenţie la rezultatul muncii lor şi nu se abţinu să nu le zică superior:

– Aveţi fundul gropii limitat!

– Păi şi de ce-o sapi, dacă nu pui ceva în ea?! se mirase unul.

Se mai gândise deja la utilitatea gropii: „Într-o gropiţă poţi pune seminţe, într-o gropişoară – un puiet, un stâlp, într-o groapă – un om, o clădire, o comoară furată etc.“

– Însă Pământul rodeşte omul? îi întrebă el sfătos.

– Vezi bine că nu! se bâlbâi unu’ cu bască.

– Pe câine! păru că spune altul.

– Deci, vorba proverbului: „Dacă pui, scade, dacă iei, creşte“!

– Aşa e!

– Aşa este! încuviinţară ei.

§

Săpatul progresa, încet şi sigur „ca şi gândul“!...

§

Pe una din cărţile aduse de profesor o deschise la întâmplare şi citi puţin despre unu’ care se urca să vadă soarele – or, prin experienţa asta trecuse şi el; o puse deoparte. Pe-a doua se uită puţin la-nceput, unde zicea că autorul când murise spusese că este bine – iar el spusese că este bine de când avea patru ani şi-l legau de pătuc înainte de a-i pune căluşul – şi se opri puţin şi la ultimele rânduri ale cărţii. Pufni. Autorul vedea că sunt stele deasupra lui!...

Le dosi într-un ungher al odăii şi socoti, pe drept cuvânt, că e înaintea lor cu cercetările! Astea erau banalităţi, el se apropia de esenţă!

§

La un anumit moment al săpăturii, găsi un ban. Îl şterse şi-l examină, „preţios, dar nu valoros!“.

Un timp îi mai dăduseră de la uzină nişte salarii care-i compensau lipsa, cum înţelesese el, apoi începuse să-şi vândă colecţia de timbre, ambalajele de la cutiile de tarhon etc. Primea şi nişte stipendii de la o fabrică de mătănii, iar suma rezultată îi era suficientă!

„Un mijloc! Avansează posesia – laolaltă cu ceilalţi!“, îl aruncă.

§

Când veni din nou Ulason şi-i returnă volumele împrumutate, îi spuse că are suficientă cultură în cap, iar scrierile ălora îi sunt de prisos. Îi aminti şi lui ce-i spusese învăţătoarea sa pe timpuri: „Jumătate din răspuns se află-n întrebare, cu condiţia să o pui bine!“. Profesorul îl întrebă dacă a citit un german c-un nume încâlcit, tare fistichiu, şi i-a spus că da, numai să scape de el, că îl cam plictisea.

Avea nevoie de atmosferă!

§

Zilele de odihnă le schimba metodic... Două luni împărţite la patru, după fiecare echinocţiu şi trei nopţi relaş, după eclipsa dinspre nord.

... Aşa nu deranja pe nimeni!

§

Odată tuşise şi observase că tusea lui avusese ecou de groapă. De la diferite adâncimi, ecoul era diferit şi-şi notă cu nişte semne originale legătura dintre tăria sunetului şi gradul de aflare în groapă.

§

Mult timp abandonă groapa şi lucră cu semne. Apoi le înconjură în cercuri. Apoi intersectă cercurile... Scorni alte semne. Apoi încercă laolaltă cu cifre şi se încurcă... „Nu, aşa nu merge!“ şi, în plus, se distanţa nepermis de mult de realitate şi cuvinte!

Reveni la groapă.

§

Totuşi groapa sa era suficientă?

„Spaţiul privilegiat al gropii!“ se gândi el...

Se hotărî să mai sape o a doua groapă, pentru că „putea să influenţeze şi spaţiul la o adică groapa!“, iar acest lucru îl notă cu lux de amănunte, întrucât i se păru rezultatul clar al unei metode de „deducţiune mintală“.

§

Bine că nu se apucă!

„Oricât de departe ai săpa-o pe-a doua, în cele din urmă tot s-ar ajunge lângă prima“ judecă el. Groapă lângă groapă şi tot aşa groapă lângă groapă... „dar cum sapi groapa sub pământul scos din altă groapă?!“ Unde duci pământul? Şi dacă l-ar transporta pe Lună?... Suma gropilor ar da temeiul – esenţa Pământului!

Dar Luna ar deveni Pământ?

„Dar pe temeiul nud n-ar mai putea exista oamenii!“

§

Pe la vreo treizeci de metri adâncime, hârleţul se lovi de piatră. Încercă să-i dea de capăt tot săpând în lături. Nimic. Aceeaşi piatră! După câteva zile şi nopţi descoperise o mare suprafaţă a aceleiaşi pietre!

În vremea odihnei îşi ridică la un moment dat obosit privirea şi zări peticul de cer mărginit de buza gropii.

Un zâmbet liniştit îi destinse faţa încordată:

„Aha! Deci lumea e un fel de sandviş! Piatră – Eu – Cer!

Piatra e temeiul, cerul capătul, iar restul e umplutura!“

§

Prin martie, veni o delegaţie de la un baraj.

Cei care-i inspectară groapa îi propuseră să devină tehnician gropar cu drepturi depline, nu suplinitor... Îi refuză scurt:

– Prea multă mâncătorie-n sistem!

§

Pe movila rezultată din pământul scos, îşi făcuse un soi de căbănuţă. Adunătura de pământ avea doar şapte-opt metri înălţime, ceea ce-l făcu, prin comparaţie, să comprime:

„Nu pe cât ai săpat stai, ci pe cât ai scos stai!“

§

Şi de ce n-ar fi aşa, ca un substrat general, de la care vin şi înspre care se duc toate lucrurile? ideea îl fascină! Dar oare ar putea fi acest „principiu“ – cum îl denumi el pe moment?

§

Îi zise „fletăr“, „Fletărul lumii se ascunde permanent!“.

„Sau fletărele lumii?“, îşi dădu seama însă că el nu ştie nimic despre fletăr, chiar dacă-l inventase!...

§

– Fletăr – fleter – i se spuse că sună prea germanic!

– Atunci, de ce nu, fleatár sau fleahtăr?

„Dar dac-au existat pri-fleatăre?!“, interogaţia asta îi asurzi intuiţia!

§

„Oare, de-a lungul timpului, au mai gândit şi alţii aşa?!“, „de-a lungul timpului“, mormăi el... „Eu cred că sunt, în momentul ăsta, de-a latul timpului!...“

§

„Omul dislocă timpul, dacă timpul, cumva, are vreo existenţă exterioară...“

Se opinti în gând, iar asta i se păru remarcabil: „Să te-opinteşti în gând! Să te opinteşti cu gându-n gând!“ Trei nopţi la rând visă despre migraţia cocorilor; zbatere de aripi liniştită, cu scop!

§

Care era totuşi rostul lui?

Care era rostul lumii ?

„Erau reductibile una la alta?“

Privirea îi căzu pe o piatră alburie, scoasă de demult din groapă. „Eu sunt o piatră...“ murmură el din nou şi atunci îl lovi!

§

Trei erau din groapa lui, celelalte le luase din gropi diferite, de pe drum... una o primise chiar!

§

Mult timp le cântărise şi măsurase, însă le înşirase aiurea... Apoi îi mai veni: „Nu-i chestia de dimensiune, e chestia de potriveală!“

§

Cele şapte pietricele cu reflexe sticloase le aşeza într-o schemă numai de el ştiută, şi asta doar pe teren nisipos, după-masa la 3, după ploaie... Dintr-un anumit unghi, o dată la un minut şi unsprezece secunde vedea clar lumea!

§

Timp de o lună adunat văzuse lumea clar cam un minut şi şaptesprezece secunde, pe ceas! A doua lună, cu două secunde mai mult, iar a treia şi-a patra, mai deloc – nu plouase! Se gândi că uitatul la ceas îi ia din timp, aşa că următoarele luni nu mai cronometră văzutul clar. „Pare o veşnicie!“, murmură el.

§

... Şi iar se întunecă: „Pare sau este?“ şi lovi şi cu pumnul în masă pentru că-l loviseră alte două interogaţii!

Ce este veşnicia? şi Ce este timpul?

§

Următoarele zile se uită înfrigurat pe însemnările şi calculele făcute în ultimul an.

Seninătatea îi reveni; avea din nou o cheie!

Timpul apărea doar în legătură cu ceasul, veşnicia, cu capul lui!

Ceasul era un mecanism de măsurare, el era un... om... Mecanismul era făcut tot de om, tot de un altul ca el!

Apărea şi el şi altul ca el!

„Deci nu ce este omul, ci «ce este oamenii?»!“, somnul îl prinse cu zâmbetul pe buze...

§

Se trezi cuprins de sudori reci: „Dar oamenii este? Când dorm?“

§

A doua zi, o luă de la capăt, metodic:

„Unu’ e laş, altu’ e ipocrit, altu’ e scund. Eu nu sunt aşa!“

„Dar cum este oamenii?“, reglă: „Ce sunt oamenii?“

Până-n amiază rămase doar cu atât:

„Oamenii este“.

§

„Însă nimeni nu este eu!“, îşi notă chestia asta şi se culcă la loc.

§

Un timp s-a gândit şi dacă este cazul ca învăţătura să şi-o transmită prin scris ori prin viu grai, dar chestiunea asta i se păru... mult prea meschină, odată ce „Punctul Terminus“ nu fusese atins.

§

„Da’ Dumnezeu unde este în treaba asta?!“...

„Sau el este chiar întrebarea? Sau pe el îl întreb?...“

„El n-are cum să fie răspunsul! Pentru că răspunsul este altceva de fiecare dată! Este alt-ceva-anume!“, îi plăcu cum sună...

„Sau el mă întreabă?!“, fu consternat...

§

„De ce am fost şi nu – nu am fost?“ Nu îi plăcu formularea!

„Ce-ar fi de n-aş fi?“, se atenţionă: „De ce eu sunt şi nu sunt mai degrabă?“

§

În cele din urmă, când văzu în mai multe rânduri nişte băieţi pe-un maidan, se hotărî şi-i chemă în ogradă.

Dimineaţa şi seara, în două grupe, le explica ce şi cum descoperise.

§

Băieţii îi spuneau Ropa, prescurtare de la Roman (Aleksandr) Patapov... Nu-i displăcea la modul absolut... îi displăcea doar când se gândea la posteritate...

§

Grupa de seară o desfiinţă prima, când văzu că în timpul pauzelor aruncau cu cocoloaşe făcute din însemnări în groapă.

Peste un timp desfiinţă şi grupa de dimineaţă: unul dintre flăcăi vroise să-i şutească o piatră!

§

Realiză că învăţătura sa nu putea fi transmisă aşa... de-a imediatelea... şi oricui...

§

Acum vreo zece ani a dispărut. Nimeni nu poate preciza cu exactitate ziua, odată ce nu primea vizite regulate.

Unii spun că s-a dus pe mare, înspre Oceane, întrucât despre apă spusese că „e vitală, şi totuşi secundară!“, „Nu se poate trăi fără ea, dar se poate gândi fără ea!“. Deşi îl contestaseră mari oameni de ştiinţă, el spunea că aici intervin „scurgerea“ şi „mişcarea“ care „îngreunează procesul gândirii, deşi o fac să progreseze!“. Sondorul W. v. Biermann, care pare că l-a înţeles cel mai bine, îi aduce în sprijinul acestei presupuneri afirmaţia: „Chiar trecând prin actul de poziţionare-în-străfundul-lumii, până la urmă tot la elemente ajungi!“

§

Alţii spun că pur şi simplu se evaporase!, se legase prin gând cu tot! Pe direcţia asta intră şi catrenul lui L. Pariev dedicat Gânditorului: „Tăcut se aşternu pământul / Pe groapa sa, / Dar pe el / – nu“, catren care a intrat de altfel în anonimatul poeziei universale.

§

Gurile rele spun însă ori că se ascunde, ori că s-a ascuns în groapă şi ăştia l-au îngropat de viu...

Oricum, corpul nu i-a fost descoperit (până acum).

§

Cele aproximativ vreo două sute de caiete şi carnete rămase fac acum obiectul unei ediţii complete în 80 de volume. Englezii le-au botezat Diguitoarele, deşi mulţi adoptă ca titluri: Carnetul mic, Caieţelul, Caietul mare şi bleu, Vocabularul, Socotitorul etc.

Cert este însă că mulţi alţii consideră că nu acestea reprezintă nucleul dur, şi, poate, pe bună dreptate!

§

Mult timp groapa a fost întreţinută, adică păstrată aşa cum o lăsase Patapov. Au venit mulţi cercetători, filosofi, gropari etc. ca s-o vadă, s-o fotografize, s-o măsoare, s-o studieze... Apoi a fost lăsată în paragină, iar când o fetiţă din cartier a picat în ea şi era să dea în dambla, au astupat-o.

§

Cele şapte repere se află la muzeul din localitate şi sunt expuse publicului sau gânditorilor fix după 3 p.m., dacă plouă...

Fireşte, nimeni n-a mai reuşit să le potrivească...

Pe capacul gros, de sticlă, care le protejează, cineva – probabil un discipol de seară – a scrijelit: luneta lui Ropa.

 

Adrian Buzdugan

Luneta lui Ropa

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)