Lecţiile critice ale memoriei

 

Constantina Raveca Buleu

 

 

Cartea lui Gabriel Dimisianu, Oameni şi cărţi, apărută la Editura Cartea Românească în 2008, oferă o istorie alternativă vie a peisajului cultural din România postbelică, cu accent pe fenomenul literar. Cu toate că volumul în sine nu răspunde nici formulei şi nici exigenţelor unei istorii literare convenţionale, demersul memorialistic explicit „reparator“, lipsit de intransigenţa grăbită a multora şi orientat programatic spre adevăr (un adevăr respectat în spirit, în măsura în care criticul se poate sustrage laturii sale subiective imprimate de experienţa personală a martorului-participant la curgerea istoriei culturale şi a existenţelor particulare devenite materie istorisită şi comentată) redă fragmentat evenimentele şi personalităţile care au marcat o epocă expusă controverselor şi anatemelor mai mult sau mai puţin justificabile. Rigoarea criticului literar şi fervoarea scriitorului contextualizează şi transformă aceste evenimente şi figuri în secvenţe antologice şi în personaje convingător şi viu puse în scenă. „Adopt – mărturiseşte Gabriel Dimisianu – postura insului care povesteşte şi care caută să însufleţească personaje. Mie însumi, în jurnal mai ales, îmi sunt personaj.“

 

Am adunat în Oameni şi cărţi – notează autorul în Cuvânt-înainte – o parte din scrierile mele în care precumpăneşte elementul memorialistic şi confesiv. Volumul Amintiri şi portrete literare, din 2003, îmbogăţit, devine aici una dintre secţiuni. A doua secţiune am rezervat-o câtorva fragmente din Jurnalul reluat, unele publicate mai întâi în revista Ramuri.

 

Cele patruzeci şi opt de texte ale primei părţi reprezintă evocări profesionist (şi totuşi sensibil) argumentate ale unor figuri accentuate din peisajul cultural postbelic. Remarcând (recurent pe parcursul volumului) precaritatea literară a vieţii literare de dinaintea generaţiei din care el însuşi face parte, Gabriel Dimisianu revine mereu la atenţia acordată celor „vechi“, afirmaţi în perioada interbelică – Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Camil Petrescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Gala Galaction şi alţii –, cărora nu le reproşează nici colaboraţionismul, nici cedările, nici actele de conformism, deoarece

 

simplul fapt că existau public arunca punţi peste o prăpastie, peste hăul creat de comunism între noi şi spiritul vechii lumi dispărute. [...] Generaţia mea literară era fascinată de interbelic, cantonată sufleteşte în acel interval, un paseism pe care îndeobşte tinerii nu-l cultivă, dar pe care noi l-am cultivat, pentru că în viitor totul ni se părea închis.

 

Prezenţa vechilor scriitori deschide reîntâlnirile memoriei cu scriitorii din vechea lume, povestind anecdote rafinat subversive, ai căror protagonişti sunt Victor Eftimiu, respectiv Al. Cazaban, dar şi evocând primul eveniment public (de după anii de interzicere) în care Arghezi este ovaţionat de către cititori la Biblioteca Centrală Universitară şi mai apoi în stradă, secvenţă asupra căreia Gabriel Dimisianu revine pe parcursul cărţii, aşa cum procedează şi cu alte evenimente şi figuri care l-au marcat cultural şi personal, fără ca acest lucru să atragă după sine o cedare susceptibilă a distanţei critice. Anecdoticul nu lipseşte nici din cele Trei momente cu Tudor Vianu, în amintirile fostului său student, profesorul exigent şi omul generos care a fost Tudor Vianu desăvârşindu-se cu spiritul posesor al unui umor fin care îi „umaniza erudiţia“. Jurnalul lui Gabriel Dimisianu se intersectează cu Jurnalul lui Gala Galaction şi găseşte în acesta sursa memorialistică în stare să umple golul creat în propria sa memorie de concentrarea exclusivă asupra rolului jucat de autor în vizita pe care un grup de studenţi („cârd de copii“ în varianta lui Gala Galaction) i-a făcut-o acestuia cu ocazia împlinirii a şaptezeci şi cinci de ani, în 17 aprilie 1954. Acuitatea memoriei părintelui Galaction restituie întregul tablou, fostul student care scrisese poezia omagială (captiv în falia generată de emoţiile propriei performanţe) reconstituind prin ea întreaga scenă.                   

Notorii încă, sau uitate de unii, naturile duale născute sub presiunea vremurilor îmbogăţesc lista personalităţilor-personaje din volumul lui Gabriel Dimisianu. Un exemplu în acest sens este Ury Benador, „martor abstras“, autist, la şedinţele de îndoctrinare a scriitorilor din anii ’60, dar şi volubil interlocutor în discuţiile particulare pe care le are cu el criticul.

Reparator, discursul autorului redă o scenă din 1968, în care Geo Bogza îl înfruntă public pe Nicolae Ceauşescu, după cum reface imaginea creionată de prea mulţi în negativ a lui George Ivaşcu, convins fiind că doar sfinţii fac numai bine, că „oamenii trebuie judecaţi după efectele faptelor lor“ şi „după ceea ce a precumpănit în ce au făcut, binele sau răul“ – lecţie necesară în condiţiile prea multor izbucniri intransigente activate şi agravate uneori de ignoranţă. O restaurare a imaginii prea negativizate suportă în paginile acestui volum atât Paul Georgescu, cât şi Ov. S. Crohmălniceanu.

Scriitorilor din „generaţia războiului“ le revine un spaţiu important în acest produs al memoriei critice a lui Gabriel Dimisianu, în paginile cărţii regăsindu-se Ion Caraion, Geo Dumitrescu, Mihail Crama, ultimul fiind descoperit printr-o ironie a vieţii şi în istoria birocratică a familiei criticului, deoarece un act emis în 27 august 1947 la Tribunalul judeţului Brăila, prin care membrilor familiei Dimisianu li se recunoştea calitatea de cetăţeni români, poartă semnătura „judelui supleant Eugen Enăchescu“.

Viaţa şi literatura se întrepătrund dublu tranzitiv în fiecare întâlnire evocată în Oameni şi cărţi, fie că este vorba despre Fănuş Neagu, Ion Băieşu, Cezar Baltag, Ştefan Bănulescu, Valeriu Cristea, Mircea Iorgulescu, Nicolae Manolescu sau Dumitru Ţepeneag. Dinspre viaţă vine mereu impulsul corectiv, experienţa ei filtrând judecăţile şi locurile comune ale culturii. Aşa se întâmplă în cazul temei copilăriei furate de război (care bântuie în critica anilor ’60), dar pe care Gabriel Dimisianu o refuză, apreciind că ea se constituie „pe un fals psihologic“, pentru că i se atribuia copilului felul de a reacţiona faţă de război al omului matur şi se ignorau disponibilităţile trăirii feerice ale acestuia.

Dincolo de talentul lor, figurile accentuate ale epocii sunt fixate de memoria autorului în aspectele cele mai frapante ale personalităţii lor. Astfel, O vizită la Tudor Arghezi (din perioada în care Gabriel Dimisianu era redactor la Gazeta literară) confirmă un profil „vital, agresiv şi sarcastic“. Zaharia Stancu evocă autoritatea pe care acesta o radia şi reconstituie anecdotic teatralitatea descumpănitoare, spiritul ludic exacerbat. O mostră în acest sens este reacţia pe care Zaharia Stancu o are în faţa unor înalţi funcţionari de partid în incinta Comitetului Central: el ameninţă că va emigra în Portugalia, unde va mătura străzile purtând o pancartă cu inscripţia „academician măturător“, dacă mai este tratat aşa cum este. Histrionismul şi puterea, cuplu aproape infailibil şi cât se poate de necesar în economia epocii, constituie armele cu care Zaharia Stancu a asigurat supravieţuirea unor drepturi ale comunităţii scriitoriceşti. Volumul reţine şi predispoziţia ludică a lui Nichita Stănescu, vecinul lui Gabriel Dimisianu în „falansterul tinerilor literaţi“ din strada Naipu 20, „bulimia culturală“ a lui Sorin Titel sau „orgoliul creator“ al lui Nicolae Breban.        

În varianta din acest volum, Jurnalul reluat apare epurat de unele aspecte strict personale, de negativităţi virtual calomnioase, ocultate uneori de iniţiale sau de termeni generici, ţelul criticului fiind acela de a ilustra mentalităţi, nu de a-şi încondeia contemporanii. Mereu contrariat de trecerea prea accelerată a timpului, dar conştient de puterea înscrisă în supravieţuirea sa, Gabriel Dimisianu înregistrează trecerile în nefiinţă şi aniversările cu aceeaşi minuţiozitate cu care notează profesionist mişcarea vie şi contemporană a literaturii.  

Comentariile critice succinte, consistente ideatic, precum şi aprecierile obiective de istorie literară pigmentează fericit un jurnal cultural savuros şi rafinat, creat din miezul lumii prezentate, bogat în imagini de istorie literară şi conştient de intervenţiile complementare şi bidirecţionale ale existenţei cotidiene. Adoptând ipostaza de personaj în detrimentul celei de instanţă infailibilă, obiectiv (atât cât poate fi cineva din interior), echidistant şi neresentimentar, Gabriel Dimisianu oferă o lecţie de adevăr (chiar dacă este un adevăr filtrat de experienţa personală) şi de memorie critică.  

 

Constantina Raveca Buleu

Lecţiile critice ale memoriei

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)