Reîntoarcerea scriitorului, reîntoarcerea personajului

 

Laura Pavel

 

 

Cititorul care decide să recitească o carte are, prin relectură, acces la un timp special, „circular sau cvasimitic“, scria Matei Călinescu în Rereading. Acest cititor privilegiat ar putea ajunge totodată la o conştiinţă a existenţei spaţiale a operei, la o reprezentare a ei ca „peisaj“. Întreg peisajul care s-ar putea ivi, în schimb, în mintea celui care reciteşte odiseicul eseu al lui Matei Călinescu însuşi, Rereading (în româneşte, A citi, a reciti), îmi pare concentrat în imaginea hipnotică a globului reflectorizant din El Aleph-ul lui Borges. Aleph-ul borgesian, care-şi oglindeşte privitorul, e interpretat de teoreticianul relecturii drept o punere în abis a Cărţii-lume, cu cititorul său potenţial cu tot. Comentând uimitoarea propoziţie borgesiană „Am văzut chipul tău…“, Matei Călinescu oferă o cheie hermeneutică pentru sensul oglinzii textuale borgesiene. În acelaşi timp se proiectează însă şi pe sine, ca cititor, în această oglindă. Recursul la adjectivul posesiv la persoana a doua („chipul tău“) ar echivala cu o adevărată epifanie, dată de şocul temporal al cititorului. Fiindcă el însuşi, cititorul, a fost văzut deja, într-un ambivalent viitor-trecut al lecturii, de chiar „fiinţa“ ficţiunii pe care o citeşte. El se vede, adică, absorbit, prin „strania gaură pronominală“, în oglinda infinită a Aleph-ului, care devine însuşi textul. 

Peisajul mental pe care eşti tentat să-l invoci, dacă reciteşti, de pildă, Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter (romanul-eseu pe cât de atipic, pe atât de celebru, care provocase o adevărată „psihoză Zacharias Lichter“, între 1969 – anul primei apariţii – şi 1973 – anul autoexilării autorului) este unul circular. Ori, mai degrabă, ar putea fi legat de imaginea unui punct, devenit apoi, prin rotire, cerc central, care proliferează în alte şi alte cercuri concentrice, etern rotitoare. Aş invoca tot o metapictură imaginară de tip Aleph, adică un „punct din spaţiu care conţine toate celelalte puncte“. Sensul existenţei lui Lichter stă poate tocmai în circularitatea ei, aproape mistică. În proza-eseu Despre flacără, Zacharias Lichter evocă momentul în care, prăbuşindu-se ca sub atingerea flăcării lui Dumnezeu, a avut sentimentul că s-ar afla într-o prăpastie fără fund, iar trecătorii, posibili viitori prozeliţi, au făcut în jurul lui un cerc amuzat. La rândul lui, studentul cu numele hoffmannian de Anselmus se învârte „ca un fluture de noapte“ în jurul fiinţei incandescente a lui Lichter. Iată o altă manifestare a nostalgiei centrului (transcendent şi imanent, deopotrivă) la mistic-halucinatul personaj, aflat, ca altă dată Ionescu cel din Nu, în postura de marionetă metafizică: „Aud flacăra lui Dumnezeu, o văd, simt arsura ei. Din mijlocul flăcării un glas îmi vorbeşte uneori: ‘Eşti un titirez’ – îmi strigă, şi eu încep să mă învârtesc fluierând până cad pe jos ameţit“.

După ore sau zile în şir de plimbări neîntrerupte, susţinute într-un ritm aproape mecanic, ca de somnambul, mersul aparent dement al lui Lichter îşi găseşte totuşi un centru al său, un paradoxal echilibru. Imaginea cercului se asociază şi în microromanul călinescian cu o metafizică. „Evreul rătăcitor“ Zacharias Lichter, profetul-filosof al lui Matei Călinescu, îşi în-cercuieşte, într-un fel de ritual hermeneutic, un anume sens transindividual, un destin:

 

… itinerariul lui devenea circular şi silueta lui dădea ocol de zeci şi sute de ori aceloraşi locuri suburbane şi sordide, ca şi când i-ar fi fost cu neputinţă ieşirea din acel perimetru. Oamenii de prin împrejurimi nu puteau ca, într-un târziu, să nu remarce prezenţa lui bântuitoare ca o obsesie şi încărcată, după ce cădea întunericul, de un sens ocult, straniu.

 

Alteori, lăsându-se în chip extatic devorat de „flacăra lui Dumnezeu“, profetul îşi face apariţia în plin centru al oraşului pentru a practica cerşetoria, ca pe un exerciţiu de autoflagelare şi asceză spirituală. El cerşeşte având pe buze replica mucalit-umilă „Ajutaţi un biet metafizician“. Îndemnul cinic al acestui discipol al anticilor Diogene şi Antistene ar putea fi, cred, parafrazat, prin filtrul suprarealist al lui Jarry, ca „Ajutaţi un biet patafizician“.

Printre alte multe referinţe livreşti, organic integrate textului, titlul excentricului eseu romanesc al lui Matei Călinescu trimite, de altminteri, la romanul „neoştiinţific“ al lui Jarry, Gestes et opinions du docteur Faustroll pataphysicien. Tot un patafizician poate fi considerat şi Lichter, a cărui metafizică ŕ rebours, parodică, e totuşi cât se poate de serioasă. Utopia lui Lichter e, la rândul ei, un fel de univers patafizic desăvârşit, o societate ideală, cum altfel decât „perfect circulară“, compusă din hoţi şi cerşetori, „hoţii jefuindu-i perpetuu pe cerşetori (care şi munceau, dar fără să fie plătiţi), iar aceştia din urmă trăind din ce se îndurau hoţii să le dea de pomană“. (Verdictele lui Matei Călinescu despre societatea circulară de hoţi şi cerşetori, imaginată de personajul său, apar consemnate în faimosul volum semnat împreună cu Ion Vianu, Amintiri în dialog, fiind apoi antologate şi la sfârşitul ediţiei a IV-a, „ediţie definitivă“, a lui Zacharias Lichter, apărută la Polirom, în 2004). În mijlocul acestei utopii circulare, fie doborât la pământ de povara dogoarei divine, fie suspendat într-un copac, între pământ şi cer, într-un interregn al daimonilor, se află cine altul decât Zacharias Lichter. Profetul ludic se neagă pe sine, dar se şi afirmă mereu şi mereu, cu orgoliu cartezian, drept sum, drept subiect deplin, autosuficient: „Eu, Zacharias Lichter…“.

La un moment dat, aflăm de la ocultul „biograf“ al profetului că singura libertate pe care Lichter şi-o recunoaşte e aceea de a-şi iubi destinul. Or, nietzscheanul amor fati însemna tocmai a-ţi iubi destinul în sensul de a ţi-l crea, de a face ca tot ce a fost să trebuiască să fie. În-cercuirea vieţii în scopul de a o resemantiza ca destin, sau, altfel spus, voinţa de putere ca voinţă de destin, era calea regală a lui Zarathustra. Ea apare ipostaziată şi în partea a treia din Aşa grăit-a Zarathustra, prin gestul simbolic al păstorului care trebuie să se elibereze de şarpele intrat între fălcile lui, muşcând capul acestui şarpe şi desemnând astfel eterna reîntoarcere a Aceluiaşi.

Parabolele din roman, pline de corespondenţe intertextuale, inclusiv referinţe nietzscheene, sunt tot atâtea fragmente autonome, putând prolifera la infinit, ca tot atâtea cercuri hermeneutice. Miticul traseu circular, invocat de dansul şi râsul profetului Zarathustra al lui Nietzsche, îi este propriu şi lui Lichter. Eul autoproclamat al anacronicului Zacharias e transsubiectiv, arhetipal. Sau, cum singur se defineşte, el e masca măştilor, emblema eternei reîntoarceri. Lichter poate fi înţeles – mai ales prin dimensiunea sa transumană, de flacără transcendentă, etern rotitoare – ca un El Aleph al lui Matei Călinescu. El cuprinde în sine nu doar dimensiunea arhetipală, ci şi pe aceea metatextuală. Citim şi recitim în personajul ficţional creat de teoreticianul literar ca într-un abis al oglinzii textuale infinite, aşa cum era acesta prezent şi în povestirea borgesiană. Un cerc iniţiatic al relecturii nesfârşite, o eternă reîntoarcere.

 

Laura Pavel

Reîntoarcerea scriitorului, reîntoarcerea personajului

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)