Ore clujene

Sanda Cordoş

 

 

Ştiam că e bolnav, că e foarte bolnav, că, posibil, nu mai e (are) mult. Auzisem toate acestea în anii din urmă, îmi scrisese el însuşi, o dată, despre boală (cu eleganţă şi fără detalii), mă gîndisem, nu o dată, cu îngrijorare, la chinul zilelor sale, dar refuzam să le dau, pînă la capăt, crezare. Preferam să-mi amintesc mai curînd o frază a sa, venită, cu ceva vreme în urmă, prin poşta instantanee a internetului: „Sper să voi mai avea prilejuri să călătoresc şi, dacă da, Clujul va fi cu siguranţă una dintre ţinte“. În această speranţă (sau poate doar politeţe?) a lui Matei Călinescu îmi puneam şi eu multe speranţe, pe care le trăiam nu doar laolaltă cu îngrijorarea, ci şi cu un tot mai acut, în vremea din urmă, simţ al primejdiei care m-a împiedicat să-i fac cuvenitele urări (mi se păreau frivole şi nelalocul lor) la aniversarea de 75 de ani. Cu toate acestea, vestea morţii sale m-a lovit cu brutalitate şi m-a făcut să mă gîndesc, încă o dată, că pentru ea nu sîntem niciodată cu adevărat pregătiţi. O veste care mi-a cernit sufletul, cum se spune, cu o metaforă în felul ei foarte precisă: pentru că o greutate de cenuşă s-a aşezat, înecăcioasă, în coşul pieptului. În minte, în schimb, de atunci, din seara de 24 iunie (astăzi e o săptămînă de cînd am aflat, am primit invitaţia să scriu, amîn mereu), rulează constant un film cu Matei. Nu sînt multe imagini, dar toate, pentru mine, sînt foarte preţioase, şi ele revin continuu, cu multă luminozitate, amestecîndu-se cu imaginile zilei. Cum aş putea să le ridic la coerenţa unei evocări pe care s-o transmit în afară? e întrebarea care le intersectează periculos. Sînt imagini, cuvinte, fraze şi frînturi de fraze, un surîs extrem de personal (cu toată faţa, dacă nu cu toată fiinţa), o voce guturală, caldă, adesea pusă pe rîs. Ceea ce m-a împiedicat să renunţ a fost, pe lîngă paginile consacrate prietenilor plecaţi, o replică a sa dintr-o convorbire cu Nicolae Manolescu, purtată cu ocazia împlinirii vîrstei de 70 de ani, pe care memoria mea a ridicat-o la suprafaţă şi care, verificată cu textul pe masă, sună aşa: „Uite ce se întîmplă, fiecare dintre noi are anumite întîlniri, anumite revelaţii care se pot produce aproape întîmplător, şi eu cred că noi trebuie să le rămînem recunoscători celor care le datorăm aceste revelaţii, aceste ajutoare, aceste deschideri, nu?“ (România literară, nr. 22, 09.06.-15.06.2004).

Pentru mine, întîlnirea cu Matei Călinescu a fost o asemenea întîlnire specială, una dintre cele, puţine, pe care am avut şansa ca viaţa şi literatura (neapărat împletite, cea din urmă anticipînd-o şi, într-un fel, construind-o pe prima) să mi le dăruiască. Cu Matei Călinescu dialogasem în pagină, înainte de a o face pe viu, în primăvara lui 2001, cînd a fost profesor invitat al Universităţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am aşteptat cu emoţie şi bucurie, cu sentimentul unui mare eveniment, cu un freamăt studenţesc (deşi depăşisem de multă vreme vîrsta), deschiderea cursurilor sale. Am fost prezentă la conferinţa inaugurală susţinută în cadrul Facultăţii de Studii Europene şi, mai apoi (pînă cînd o spitalizare m-a scos din circuit), săptămînal, la lecţiile pe care le ţinea la Facultatea de Litere, consacrate, în punctul de plecare, lui Mateiu I. Caragiale, de fapt un excurs în probleme de identitate românească, ca şi în altele de constituire a semnificaţiilor. Îmi amintesc cartea pe care o aducea cu el (pleca de fiecare dată de la un fragment de text pe care îl citea şi la care revenea recitindu-l, îmbogăţindu-l, adîncindu-l cu ceea ce cîştigase în aparente divagaţii), o ediţie sărăcăcioasă, cenuşie, din scrierile lui Mateiu I. Caragiale, apărută la Minerva în 1988, şi pe care ne-a arătat-o povestind, amuzat, cum a găsit-o în biblioteca universităţii sale din America.

Mi-au rămas în minte lecţiile (care m-au fermecat), felul în care se apropia de text şi modul de a comunica cu auditoriul (ardelenesc, mai sobru şi mai inhibat, probabil, decît cel pe care l-ar fi vrut): nu stătea la catedră, se preumbla şi se apropia mereu, cu cartea în mînă, de interlocutori, aşteptînd opinii şi reacţii. M-a cucerit şi mi-a sporit admiraţia nu doar talentul său şi maniera sa de a fi  profesor, ci şi faptul că prezenţa sa pe viu era aceeaşi cu a vocii sale din cărţi. Lucrul acesta era vizibil în sala de curs, ca şi în orele de plimbare (îi făcea mare plăcere să umble pe jos) sau în cele de taifas pe care am avut şansa ca, în acea primăvară (şi-apoi în două vizite scurte petrecute în anii următori, mereu primăvara), alături de cîţiva prieteni clujeni, să le petrecem împreună. La fel ca în cărţile sale (la acea dată favoritele mele erau Cinci feţe ale modernităţii, apărută în traducere românească în 1995, şi cartea autobiografică scrisă împreună cu Ion Vianu, Amintiri în dialog, din care citisem, la intervale de timp, amîndouă ediţiile, şi cea din 1994, şi cea din 1998, şi la care voi reveni adesea), Matei Călinescu avea o inteligenţă comprehensivă şi, cu exacta expresie a lui Mircea Cărtărescu, o mare umanitate („calmul, umorul englezesc şi marea umanitate ale lui Matei sunt imposibil de uitat şi ne vor lumina întotdeauna“, în Evenimentul zilei, 26 iunie 2009). Se adăugau, apoi (imposibil de descifrat din pagini), generozitatea despre care s-a vorbit frecvent în evocările din ultimele zile, căldura, luminozitatea, curiozitatea, atenţia către celălalt. Atest şi eu că Matei Călinescu era, aşa cum singur o spune cel mai bine, într-Un fel de jurnal (2005), „un om în mod natural atras de animaţia socială şi de conversaţie“ şi că e cît se poate de adevărată şi fraza care încheie, înainte de epilog, evocarea din Amintiri în dialog: „Marea descoperire pe care am făcut-o în aceste ultime două decenii, şi care le înglobează pe toate celelalte, se poate rezuma într-un singur cuvînt, simplu şi enigmatic: atenţia“. Avea, pe lîngă atenţia de cititor excepţional („eu sunt un cititor prea lent şi atent la amănunte şi nuanţe“, scrie în Un fel de jurnal), atenţia (elegantă, binevoitoare, protectoare) pentru viaţă, pentru oameni (mai ales), locuri, case, pentru poveştile mari şi mărunte, pentru copaci şi iarba de la marginea drumului, pentru plăcinta cu lobodă şi slănina ardelenească. Avea, ca om deschis şi care păstrase, sub multa sa ştiinţă de carte şi lume, un strat vizibil de candoare, o înclinaţie aparte pentru prietenie. Îl ajuta, cred, nu doar natura sa sufletească, ci şi „prietenul mitic-exemplar“ din prima tinereţe, Miron Chiraleu, sinucis în închisoarea comunistă şi la a cărui arestare a fost martor: „La arestarea lui Mironel s-a întîmplat să asist în persoană – a fost una din experienţele cele mai traumatice din viaţa mea“ (Amintiri în dialog).

Nu singura, însă. M-am gîndit mai tîrziu, după moartea fiului şi apariţia cărţilor care marcau trecerea de la secret (o temă importantă a cărţilor sale) la dezvăluire (Portretul lui M, 2003 şi Un fel de jurnal, 2005), că una dintre explicaţiile forţei iradiante a prezenţei sale trebuie să se găsească în fragilitatea sa interioară, foarte bine păzită, acea „adolescenţă amară“ despre care scria la 40 de ani şi care probabil exista şi (aproape) la 70: „Anii mei nu se adună, ci fug, se risipesc, iar fiinţa mea adîncă e la fel de vulnerabilă ca la douăzeci de ani“ (Un fel de jurnal). După cum cred că reuşita cărţilor sale, înclusiv a celor teoretice1, vine nu doar din acuitatea inteligenţei şi cuprinderea rară a memoriei sale, ci şi din adîncimea rănilor sale: cele ale identităţii sale de exilat (rana e marele laitmotiv al jurnalului publicat în 2005) şi cea foarte adîncă a paternităţii sale, a tatălui care asistă neputincios la crizele fiului, care îl sfîşie, repetat, ca „un cuţit [împlîntat] în inimă“ pînă cînd „Cuţitul s-a făcut deodată foarte mare, foarte lat, şi răsucirea lui, dureroasă pe măsură. Spaima, copleşitoare. Mila, nesfîrşită. Şi-un întuneric greu ca plumbul în inimă“. Se regăseşte, cum o mărturiseşte în cîteva rînduri, în Cartea lui Iov şi în Ecleziast, trăieşte acut sentimentul zădărniciei şi se întoarce în România fascinat ca de un „centru al zădărniciei, locul unde poţi avea această experienţă concretă a zădărniciei, experienţă totodată religioasă sau metafizică, pe care o descrie foarte bine Ecleziastul: totul e zadarnic, totul e goană după vînt...“ (interviu acordat Ancăi Ioan, în Ziarul de duminică, nr. 22, 4 iunie 2004). Dar, printr-un paradox (preţuia paradoxurile şi revenea adesea la ele, în cărţile, ca şi în vorbirea sa), sentimentul zădărniciei nu-l oprea să-l intereseze intens, mai mult, să iubească viaţa. După cum sentimentul nimicului şi-al vidului nu-l împiedica să se ocupe de regimul semnificaţiilor, de plenitudinea ori de absenţa sensului, de căutarea planului de adînc, simbolic, de pliurile şi enigma calendarului dublu. În Portretul lui M, scrie cu tulburare: „inexplicabilă, pe un plan simbolic – am mai spus-o, dar nu mă pot împiedica să repet, cu o uimire care se reînnoieşte mereu –, e coincidenţa dintre ziua în care s-a prăpădit el şi ziua în care s-a născut, la Bucureşti, cu 12 ani înaintea lui, la 1 martie 1965, Irina“.

În ce-l priveşte, Matei Călinescu a murit la 24 iunie, nu doar foarte curînd (nouă zile) după împlinirea a 75 de ani, ci şi în ziua naşterii Sfîntului Ioan Botezătorul, în ziua de Sînziene. E, aici, una din acele stranii, enigmatice coincidenţe care îl fă­ceau să surîdă în felul acela participativ, de fapt, indescriptibil, şi să adreseze acea întrebare a acordului pe care o rostea frecvent: „Nu-i aşa?“

 

 

Notă

1. „Pentru că, nu-i aşa?, suntem toţi condamnaţi, în ciuda intenţiilor noastre, să scriem despre noi-înşine sau despre alţi eu-însumi, iubiţi sau detestaţi, generoşi sau meschini, îngeri sau monştri, –  îngeri transformaţi în monştri sau monştri transformaţi în îngeri – despre felul cum ne imaginăm pe noi înşine în alţii şi despre – mereu ipotetic, mereu nesigur – despre felul cum se imaginează alţii în noi… Asta e adevărat şi despre pura teorie, căci nu spunea Paul Valéry, pe care îl citez din memorie: «Orice teorie e autobiografie»?“ (O scrisoare deghizată, în România literară, nr. 41, 16-22 octombrie 2002).

 

Sanda Cordoş

Ore clujene

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)