În dimineaţa de Sânziene...

 

Ştefan Borbély

 

 

Pe Matei Călinescu l-am cunoscut personal la începutul lunii aprilie a anului 1992, în campusul Universităţii Indiana din Bloomington. Veneam spre el de la Washington, ca proaspăt bursier Fulbright, curios să întâlnesc un om care mi-a marcat adolescenţa: cărţile sale – şi cu precădere Zacharias Lichter – erau printre cele pe care le ţineam mereu la îndemână, alături de volumele lui Balotă şi ale câtorva tematişti cu deschidere existenţială, din care învăţam nu numai disciplina distilată a intelectualităţii subtile, profunde, ci şi libertatea – eretică, în cele din urmă – pe care ţi-o îngăduie estetizarea. Pe Matei, sincer să fiu, nu-l puteam rostui într-o categorie precisă, bine circumscrisă: era autorul unor volume de poezie de un modernism reprimat, discret, publicase câteva cărţi foarte serioase de erudiţie – din care generaţia mea a învăţat multe – şi mai era autorul misticismului histrionic, hohotitor din Zacharias Lichter, carte care mă umplea de stupoare admirativă, fiindcă nu înţelegeam cum de a putut ieşi de sub tipar în anul editării sale, când texte infinit mai cuminţi cădeau rapid sub secera cenzurii, autorul lor putând fi fericit că nu i s-a intentat un proces politic. În consecinţă, descindeam din avion la Indianapolis cu speranţa întâlnirii unui om proteic, al cărui clasicism de substanţă se prelungeşte într-o bună doză de histrionism demonic, coroziv: recunosc că mă interesa cu precădere această din urmă latură, pe care mi-o şi construisem fantasmatic, undeva la graniţa dintre Nietzsche şi protestantismul clasic, coborât direct din Luther, pentru a trece prin lecţia aspră a marilor mistici. În mod curios, lecţia pe care o desprinsesem citind în tinereţe Zacharias Lichter – după ce ani de zile nu devorasem decât Blaga, cu o veneraţie pe care am tot încercat să o mai regăsesc, în zadar, însă – era aceea a depăşirii ortodoxismului prin protestantism, în care vedeam nu numai o opţiune religioasă, ci şi ceva ce ţine de stilistica opţională, volitivă a existenţei ca atare. Vorbim, azi, până la refuz de „lumi ficţionale“ şi de aventura ipostazierii noastre în alteritate, or, cu mult înainte ca sintagma să fi atins notorietatea pe care ea o cunoaşte în zilele noastre, Zacharias Lichter tocmai asta face: propune o reipostaziere spirituală şi religioasă, o „ficţionalizare“ de sine prin intermediul adoptării voluntare, de către autor, a unui alt cadru mistic decât acela isihast şi liniştit, care merge înspre tăcere şi reculegere. Lichter e agresiv, ironic până la absurd, ofensiv şi orgolios, dar limita lui superioară nu e Cerul, ci grotescul şi derizoriul, adică feţele histrionice ale sublimului. Coboram, aşadar, din avion pregătindu-mă să întâlnesc un om mai apropiat de Naphta decât de Settembrini: câteva clipe mi-au fost ulterior de ajuns să înţeleg că livrescul e departe de a ţine loc de realitate, că ridicam, iluzoriu, un eşafodaj peste care adevărul va sufla nimicitor, zădărnicindu-l în câteva clipite.

Matei m-a primit ceremonios, îndatoritor, dar şi cu o neascunsă undă de suspiciune bine controlată, specifică emigrantului căruia i se trimite pe cap un om pe care nu ştie unde să îl pună. Ulterior, contactându-l discret pe Adrian Marino, aprehensiunile sale se vor risipi întrucâtva, însă la primul contact am avut impresia unui om care-şi ia măsuri de siguranţă formalizându-se elegant, pentru a impune un ceremonial al distanţei. Nu era însă o distanţă umană, ci instituţională: Matei intrase în rolul de „academic advisor“ pe care i-l conferise universitatea şi mă judeca din perspectiva ierarhiei pe care o impunea distribuţia oficială de roluri. Ierarhia avea, aici, accepţiunea subtilă a libertăţii: a lui faţă de mine şi a mea faţă de el, perimetru diafan în care toate gesturile erau îngăduite. Deşi am cutreierat pădurile Bloomingtonului împreună, stupefiindu-i pe americanii care ne credeau sinucigaşi văzând cum culegem ciuperci direct de la „faţa locului“, deşi am asistat la cursurile şi la seminariile pe care le ţinea, pentru a o porni apoi în lungi plimbări prin Bryant Park, care era nu departe de strada East Wylie, pe care locuia, distanţa dintre noi a rămas neatinsă, fiind prelungită şi în timpurile când Matei a început să se întoarcă în ţară, petrecând săptămâni şi luni consistente în casa Tudor Vianu de la Bucureşti sau pe la rudele – puţine, care îi mai rămăseseră – din Mehedinţi. Aveam să înţeleg foarte repede că distanţa aceasta ţinea de categoriile occidentale în care Matei a ales să trăiască, aşa cum Zacharias Lichter alesese să trăiască, prin autorul său, în protestantism: de la Matei Călinescu am învăţat, aşadar, ce înseamnă să fii occidental. Nu să te naşti, ci să devii: e o diferenţă esenţială...

În primul rând, asta presupune absenţa senină a duplicităţii morale. Românul de rând, chiar dacă e universitar, munceşte pe brânci pentru angajatorul care-l dispreţuieşte şi-şi ia revanşa după orele de program, bârfindu-l crunt la un pahar de bere. La Indiana am văzut pentru prima oară ce înseamnă să trăieşti într-o universitate care te respectă şi te înnobilează: Matei se bucura de prestigiu, era respectat, deferenţa faţă de el se simţea la tot pasul, fie că mergea spre cafeteria în Ballantine Hall, fie că se întâlnea cu fratele lui Dalai Lama din pură întâmplare, păşind agale înspre biblioteca aflată pe o ridicătură de deal. S-a întâmplat la un moment dat să intru în biroul său şi să-l găsesc absorbit în lucru: universitatea sesizase – mi-a spus liniştit – câteva suprapuneri cu syllabusul altei discipline şi-i ceruse să aducă modificările cuvenite, pentru ca paralelismul involuntar să nu mai funcţioneze. La noi, suprimarea unei virguliţe într-un syllabus personal stârneşte supărări scăpărătoare, furii necontrolate, ură şi suspiciune, necum să te mai gândeşti şi la ajustări de conţinut: acolo – mi-a sugerat Matei – eşti parte a unui sistem care vrea binele general şi, în numele eficienţei, se cuvine să te supui comandamentelor sale, lăsând orgoliile deoparte.

Psihologia neutră, obiectivismul eficient a fost ce m-a impresionat cel mai mult în tot ceea ce făcea: nu lucra pe două paliere psihice, aşa cum se întâmplă pe la noi, nu avea răbufniri, supărări umorale sau resentimente, nu lovea pe la spate, nici măcar verbal. Occidentul funcţionase terapeutic în cazul său: îl echilibrase, eliminase toată zgura, păstrase numai diamantul. Nu avea resentimente nici faţă de sistemul politic pe care-l părăsise: analizele sale politice erau mereu fine, subtile, dar nu erau încărcate de o psihologie revanşardă sau eroică – foarte prezentă, de altfel, la mulţi emigranţi români, siliţi de context să-şi cosmetizeze biografia, estompând unele detalii şi accentuându-le pe altele. Ceea ce intuisem atunci, la prima întâlnire, Matei avea să îmi confirme prin viu grai după câteva săptămâni de acomodare: făcuse pasul din ’73 firesc, s-a integrat fără frecuşuri – în ciuda greutăţilor de început –, recepta Occidentul ca pe o şansă de înseninare şi de echilibru, ştiind să profite din plin de aceste privilegii. Notorietatea internaţională îi accentua calmul, îl înnobila: spre deosebire de mulţi alţi emigranţi pe care aveam să îi întâlnesc de-a lungul anilor, era perfect integrat în sistem şi respecta sistemul care ştia să-l cauţioneze. Făcuse cu Occidentul un pact fericit: nu-l interesa să incrimineze România pentru nereuşitele controlate ale anilor „de tranziţie“, nu vitupera împotriva sovieticilor şi nu discuta prestanţa oscilantă a liderilor aşa-zis „politici“ cu care ne-am procopsit. Personaliza afectiv ţara din care plecase, nu o generaliza: ţinea legătura cu Marino şi se interesa de cărţile sale, vorbea cald de sibianul Mircea Ivănescu – pe care nu va pregeta să îl viziteze la fiecare revenire în România –, se exprima tandru, cu afecţiune, despre prieteni şi duşmani, ca un om care aparţinea unei alte lumi, uneia
perfecte – aceea a campusului universitar american –, pe care amintirea imperfecţiunilor celeilalte, din care plecase, nu mai avea cum s-o viruseze.

Mi-a explicat, neutru şi fără prea multe detalii împovărătoare, care sunt cerinţele de prestigiu care i se impun: să nu participe la sesiuni ştiinţifice sub rangul său şi al universităţii căreia îi aparţinea, să nu publice în locuri necotate, să caute, pentru cărţile pe care le scria, editurile cele mai potrivite. L-am reîntâlnit, timp de nouă luni, atât la simpozioane sau la conferinţe, cât şi la agape organizate de diferite departamente: peste tot era degajat şi responsabil, stilat şi capabil de a concentra deferenţa prietenoasă a celor din jurul său. Spre deosebire de mulţi emigranţi români, nu era obsecvios, culant sau versatil: nu se lăsa strivit de prestigiu, dar îl afişa senin, luminos, împăcat cu sine, fiindcă era fructul integral al muncii sale, al capacităţii sale de a se construi ca occidental.

Dintre toate aceste ipostaze de civilitate dobândită, într-un Occident care funcţionase pentru el ca o terapie, cea mai dificilă părea să fie aceea pe care nu avem cum s-o evităm, fiindcă îl aduce în discuţie pe Matthew: ipostaza de tată al unui copil au­tist, pentru care nimic în lume nu te poate pregăti, şi pe care trebuie să o înveţi, aşa cum înveţi să faci primii paşi, să îţi ţii echilibrul sau să te foloseşti de lingură sau furculiţă. Puericultura românească nu este încă pregătită să facă faţă – social vorbind – unei asemenea încercări: aici, la noi, boala se ascunde, e resimţită ca un stigmat familial sau personal, prejudiciază. S-a remarcat mai puţin, la apariţia Portretului lui M, că miezul relaţiei dintre Matei şi fiul său l-a reprezentat exorcizarea unei vinovăţii: aceea de a-l fi făcut aşa cum l-a făcut, de a nu fi putut evita, genetic vorbind, malformaţia. Dacă Matei ar fi decantat această vină la noi acasă, ea l-ar fi strivit cu siguranţă: l-ar fi distrus fizic şi intelectual, i-ar fi măcinat voinţa şi puterile, translându-le într-o psihologie labilă, ezitantă. De aceea spuneam, în cronica pe care i-am dedicat-o volumului, că parentajul pe care-l presupunea relaţia cu Matthew nu a fost posibil decât în Occident, şi cu precădere în Statele Unite. Matei a reînvăţat să fie tată în Occident: un alt fel de tată de cum fusese – impecabil – până atunci, cu responsabilităţi speciale, asumate în condiţii dificile, traumatizante. Fără echilibrul pe care i l-a conferit privilegiul de a trăi într-o societate normală, o asemenea metamorfoză n-ar fi fost cu putinţă: am fost, în multe cazuri, martor al firescului cu care îşi creştea băiatul, îi întâmpina capriciile şi îi controla furiile ivite din străfunduri pe care nimeni nu le putea controla. La noi, toate acestea ar fi părut stridenţe; acolo, dimpotrivă, făceau parte din sedimentarea culturală a unei societăţi pentru care handicaparea nu e decât un sinonim al alterităţii.

Circumspecţia relativă cu care Matei m-a întâmpinat la Bloomington deriva – aveam să-mi dau curând seama – şi dintr-o ironie rezervată intelectualilor „exotici“ care suntem. Veneam spre el cu un proiect psihopolitic de esenţă bachelardiană: îmi propusesem să analizez stilistica elementară a sistemelor totalitare, distingându-le pe cele care se folosesc de foc – ca nazismul, de pildă – de cele construite metaforic pe apă, aer sau pământ. Liberal raţional, nu simţea nicio chemare spre analize arhetipale, dar a acceptat teza din dorinţa de a ne confrunta: aşa cum va spune ulterior un oaspete al Colegiului Noua Europă – pe care şi Matei avea să îl frecventeze după întoarcerea sa în ţară –, e mai bine să ai un coordonator confrontaţional decât unul situat pe aceeaşi lungime de undă cu tine, fiindcă în polemică se verifică cel mai bine toate ideile. Amuzat de proiect, dar curios de direcţia spre care va duce, Matei mi-a recomandat s-o iau pe calea disciplinelor academice „demente“ – şi în acest fel am ajuns la psihoistorie. Personal, nu-şi mai putea îngădui rătăciri, dar o putea face prin delegaţie: am simţit în îndemnul său chemarea marginală a lui Zacharias Lichter, nostalgia anarhiei care îl încercase odinioară şi pe care acum, din raţiuni sistemice, se vedea nevoit să o suprime.

E simptomatic, de aceea, că în faza ultimă a creaţiei sale, legată de revenirea în patrie, când avea să scrie despre Mateiu I. Caragiale sau despre Mircea Eliade, sistemul ocultului pe care îl propovăduia protagonistul eseului său filosofic avea să joace un rol atât de important în economia scrisului său, încât îmi spuneam în repetate rânduri că Matei s-a întors în ţară nu pentru a-l regăsi pe autorul Clasicismului european sau pe acela al Conceptului modern de poezie, ci pe Zacharias Lichter. Scria, febril, eseuri de numerologie: calcula incidenţe calendaristice din opera lui Mircea Eliade, motivaţii subconştiente la Mateiu, totul din dorinţa de a recupera ascunzişurile tinereţii sale intelectuale, de a regăsi o fervoare pe care suspiciunea faţă de ilicit a Occidentului i-o interzisese.

Primind vestea morţii sale, prima mea reacţie a fost aceea de a spune că s-a stins în dimineaţa de Sânziene, la exact nouă zile de la împlinirea vârstei de 75 de ani. Numerele fac parte din economia ocultă a Nopţilor de Sânziene, de Mircea Eliade. Să fi ştiut destinul să rostuiască totul după o logică ascunsă? Poate că ei s-au şi întâlnit deja în cer, convorbind liniştit despre asemenea coincidenţe...

 

 

Ştefan Borbély

În dimineaţa de Sânziene...

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)