Despărţirea

 

Ion Vianu

 

 

La începutul lui octombrie 2008, Matei şi Adriana au venit la Paris, într-un voiaj de câteva săptămâni. Matei se ştia bolnav. Dar prima chimioterapie reuşise dincolo de orice speranţe. Nu mai avea niciun simptom care ar fi putut să-l îngrijoreze. Adevărat, slăbise puţin, dar nu-i venea rău. De fapt, nu-l mai văzusem de foarte multă vreme atât de destins. Zâmbetul lui fermecător, câteodată umbrit de o ezitare, vioiciunea intelectuală erau prezente. Cu toate astea, era lucid asupra perspectivei oferite de viitor. La ultimul control, doctorul îi spusese, folosind un limbaj de voyant: te mai văd în 2009, dar, drept să-ţi spun, în 2010 nu te mai văd. Spunea lucrurile astea foarte liniştit, linişte pe care mi-o comunica şi mie, sprijiniţi fiind amândoi de Adriana, a cărei prezenţă blândă şi puternică ne făcea şi mai tari. 

Ei veneau din America, iar eu din Elveţia. Cu generozitate, mă invitaseră în micul, elegantul hotel unde trăseseră şi ei, pe Rue des Écoles, lângă Collčge de France. Pe fereastră puteai zări cupola Panteonului, ca un asteroid apropiat de Terra. Nu mai fusesem de mult în cartier, care mi s-a părut ciudat de liniştit, altfel decât îmi apăruse în 1968 şi în anii următori (cu o circulaţie nebună, înfrigurat şi încălzit de neîncetatele manifestaţii studenţeşti). Iniţiativa primăriei de-a pune la dispoziţia parizienilor biciclete pe care le puteai lua şi lăsa apoi în staţii special amenajate părea a da roade. Din când în când, ca o pasăre care aterizează într-un scurt fâşâit, o gospodină cu coşul de piaţă sau un universitar cu o legătură de cărţi pe portbagaj îşi opreau silenţiosul vehicul cu două roţi legându-l în parcare, intrau în imobilele alăturate. Peste tot mirosea a curat.

Seara am mers pe Rue de l’Ancienne Comédie, aproape de colţul cu St. Germain, la Le Procope, cel mai vechi café-restaurant din Paris, unde au băut cafea luminiştii, enciclopediştii. Decorul e în tonuri calde, o combinaţie de rococo cu stil pompeian, cu portretele unor mari clienţi, precum Voltaire, Diderot şi Georges Sand. Ca prin minune, am găsit o masă la etaj, lângă o statuetă înfăţişând un valet negru cu perucă albă servind o ceaşcă de ciocolată. Ne-am adus aminte, Matei şi cu mine, că aici ne mai întâlnisem în 1983, cu puţine zile înainte de Crăciun. Matei îmi anunţase atunci moartea lui Nichita Stănescu, prilej, şi atunci, şi acum, de evocări bucureştene, triste mai ales, şi vesele. Am mai vorbit şi literatură, despre În căutarea timpului pierdut, a cărui lectură inversată (de la Timpul regăsit către Swann)  Matei o experimenta surprinzând noi efecte literare. Adriana avea darul să ne stimuleze, punând întrebări, exprimând dubii, în felul ei provocator, deşi niciodată agresiv.

A doua zi am mers la librăria Gibert Jeune, cu ale ei patru etaje de cărţi noi şi vechi, cea mai bună librărie din Cartierul Latin de când a dispărut cea a Presses Universitaires de France. Acolo, ca în şansoneta lui Edith Piaf, timp de vrei două ore mulţimea ne-a despărţit sau ne-a reapropiat, iar noi stăteam cu nasul în standurile de cărţi răsfoind, citind. Matei a cumpărat, la urmă, Jurnalele lui Jünger din Pléiade, făcându-mi şi mie o mare poftă să le citesc, ceea ce am şi făcut în lunile următoare. Am prânzit, într-un mic restaurant bio de lângă staţia Maubert, delicioase mâncăruri de legume, mici feluri de peşte, bând sucuri neobişnuite, eu un pahar mare de molură (fenouil). Trăgeam cu ochiul la masa alăturată, unde stăteau două fete, din care una a luat doar o supă de legume, înţelegând de ce talia ei era atât de subţire. Seara am fost la Neuilly, la sora lui Matei, Marina, unde era o ambianţă tânără, cu graţioşi nepoţi şi nepoţei. Când am ieşit, o aversă straşnică se abătuse asupra Parisului, niciun taxi nu era accesibil, am fugit până la metrou.

Ultima zi am mers la Panteon, nu înainte de-a trece pe la biserica St. Étienne-du-Mont, pentru a saluta pietrele funerare ale lui Pascal şi Racine. Nu mai vizitasem nici unul, nici altul monumentul de zeci de ani. Am privit admirabila arhitectură barocă a bisericii prefăcute în templu al oamenilor mari ai Franţei. Apoi am coborât în criptă, vastă, în mare parte neocupată, aşteptând marii oameni ai secolelor viitoare. Ca inşi din Est, nu ne-am simţit prea bine. Cu cât mai „organic“ este cultul sfinţilor, ideea de „oameni mari“, menită să-i concureze pe sfinţi, rămâne încă artificială şi sună pompos. I-am făcut totuşi un semn amical lui Voltaire. Apoi am constatat că în criptă se simţea un miros aromatic, subtil şi suspect.

Aşteptând masa de prânz, am băut o cafea la soare, în faţa hotelului nostru. Nu mai ştiu cine a spus ce, dar am discutat despre sinucidere. Sinuciderea rămâne un lucru greu de decis, atâta vreme cât întrerupe brusc, clandestin relaţiile fireşti. Separa­ţia dintre cei ce rămân şi cei ce pleacă e forţată. 

Am dejunat în acelaşi mic restaurant bio. Se apropia ora plecării. Matei m-a condus la gară, până la vagon. Ne-am îmbrăţişat: l-am privit. Era tânăr, în depline puteri. Parcă nici n-ar fi fost bolnav. În timp ce se îndepărta, mi-am adus aminte că se împliniseră chiar în zilele acelea şaizeci de ani de când eram prieteni şi tot atunci mi-a trecut prin minte că ne vedeam pentru ultima oară.

 

Ion Vianu

Despărţirea

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)