La moartea lui Alain

Ioan Muşlea

 

 

Acum câteva zile, când am aflat de sfârşitul lui Alain, nu mi-a venit să cred. Ştiam că era suferind, speram însă că va mai dura ani şi ani şi că avea să mai poată lucra. Un comunicat profesionist al unei agenţii de ştiri a făcut, de altfel, cunoscute câteva informaţii exacte, destul de cuprinzătoare, după care toate au continuat să curgă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Am simţit atunci nevoia de a încerca să scriu, să fac pentru prietenul meu Alain şi pentru cei care i-au stat aproape ceva mai mult decât atât, alegând – pentru moment – să încerc o evocare a omului extraordinar care a fost Alain şi a incredibilei poveşti a familiei Herskovits*.

Căci Alain împrumutase doar, ca nom de guerre, numele de familie (Paruit) al mamei sale. Născut la Braşov, tatăl său, Endre Herskovits, era un comunist convins; a studiat medicina la Paris, unde va rămâne în calitate de cancerolog la Institutul Curie; după o vreme, se căsătoreşte cu o catolică franţuzoaică, ce aduce pe lume patru copii: Alain, Jean, Gérard şi Françoise/ Jacqueline. Începutul Războiului al Doilea îl găseşte pe medicul Herskovits în Legiunea Străină, mai apoi luând parte activă la Rezistenţă. Participarea sa la debarcarea de la Narvic îi va aduce La Croix de guerre. După 1944 continuă să activeze ca militant comunist, răspunzând pe linie de partid de spionii comunişti pe care românii îi infiltrau deja în Franţa după 1945. În cele din urmă, este arestat şi expediat în România, aducând cu acest prilej – şi în ţara noastră – radiul. Îl va urma în scurtă vreme toată familia.

La fel ca în cazul atâtor altor comunişti din Est care au fost urmăriţi, închişi şi chiar executaţi ca trădători pentru a fi activat în Occident sau a fi luptat în Spania, doctorul Herskovits devine suspect, este urmărit şi, finalmente, tras pe linie moartă. Cei patru copii, născuţi în Franţa, învaţă româneşte perfect, în vreme ce mama – în urma experienţelor prilejuite de trecerea la româneşte şi adaptarea la obiceiurile pământului – se încumetă să traducă Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război şi scrie o foarte interesantă/ingenioasă gramatică românească, din păcate pierdută. La Bucureşti, pe strada Belgrad, pivniţa casei în care locuieşte familia Herskovits se transformă, încetul cu încetul, într-un „atelier“ underground avant la lettre, unde pot fi întâlniţi poetul (pe atunci) Ţepeneag,  Vintilă Ivănceanu, pictorii Şerban Epure şi H. Bernea, precum şi – din câte se zice – ciudatul care era încă de pe atunci Gelu Voican.

Alain are, şi el, convingeri comuniste, însă – de la un timp – nu se mai prea împacă cu deformările doctrinare sau cu aplicarea în practică a preceptelor sacrosancte. Urmează liceul, apoi, din lene, „intră“ fără probleme la Franceză; începe să lucreze ca traducător-simultan la diverse congrese şi colocvii, precum şi, împreună cu tatăl său şi cu Gérard, la emisiunile pentru străinătate (în limba franceză) de la Radio România. În aceeaşi perioadă, îşi încearcă puterile traducând din Marin Sorescu, Ilie Constantin sau Băieşu. Trăieşte o experienţă ieşită din comun în calitate de interpret al lui Dej şi Chivu Stoica, când îl va cunoaşte îndeaproape şi pe – tânărul pe-atunci – Ceauşescu.

La vârsta de treizeci de ani, după sugrumarea Primăverii de la Praga şi după ce i se naşte primul copil, convins că nu are voie să-l lase să crească într-o ţară comunistă, Alain – însoţit de familie – ajunge în Franţa; este tot mai puţin încrezător în idealurile „neîntinate“ al comunismului, întrucât contactul nemijlocit cu implementarea sistemului în viaţa de zi cu zi începuse să-i dea de bănuit, stârnindu-i îndoieli din ce în ce mai serioase. O vreme lucrează într-o librărie. Îl reîntâlneşte pe Ţepeneag, aflat în căutarea unui traducător al textelor sale, şi se apucă de lucru; află că Gallimard umblă după un traducător pentru cartea lui Paul Goma, Ostinato, şi iată că o intervenţie absolut întâmplătoare a lui Cioran face ca Gallimard să i se adreseze lui Alain, a cărui traducere va avea mare succes. După acest episod, Alain optează pentru statutul de traducător profesionist, renunţă la slujbă şi – încetul cu încetul, muncind din greu – devine un adevărat ambasador al literaturii române. Concomitent însă, timp de aproape 17 ani, traducătorul  lucrează, alături de Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, în studioul de la Paris al „Europei Libere“, unde redactează unele cronici, reportaje, articole, fiind însă, cel mai adesea, glasul inconfundabil care – în cadrul faimoaselor Teze şi antiteze la Paris sau al splendidei Poveşti a vorbei – citea textele monicilor.

 

*

 

Dincolo de lista impresionantă a românilor traduşi de un mare scriitor într-o franceză impecabilă, un aspect mai puţin cunoscut al vieţii/activităţii de traducător a lui Alain Paruit stă în prietenia care îl va lega de victimele sale, însă cu osebire de Cioran şi Eliade. Apropierea de laboratoarele intime ale acestor monştri sacri i-a prilejuit unele observaţii surprinzătoare, deosebit de interesante şi – de ce nu? – curajoase. Într-un interviu recent din cotidianul Libération putem astfel citi:

 

În lucrările sale de tinereţe, Cioran scria cu picioarele, aruncând cuvintele şi ideile pe hârtie cum îi veneau. Dacă era comprehensibil, cu atât mai bine, dar şi cu atât mai rău. El şi prietenul său Mircea Eliade în special scriau într-o română proastă, ceea ce le şi reproşa Eugčne Ionesco. În schimb, de cum foloseau franceza, care era în România limba culturii şi a elitei, erau atenţi să se exprime cu cea mai mare limpezime, ceea ce le transforma cu totul maniera de a scrie.

 

În continuare, Alain precizează: „Începusem să traduc «Breviarul învinşilor» şi îi citeam [lui Cioran] anumite fraze care erau, o recunoştea el însuşi, complet incomprehensibile în original. Îmi spunea să le scot. De aceea traducerea mea a devenit originalul pe baza căruia se fac traduceri în alte limbi“, precizează Paruit, care însă nu a procedat la fel în cazul Schimbării la faţă a României; căci „trebuia să respect fidel şi litera, şi spiritul originalului“, susţine traducătorul, care pledează pentru o recontextualizare – „cartea trebuie plasată în contextul unei epoci de ură şi de nebunie“ –, atenţionând totodată că textul e important pentru a înţelege ce a devenit apoi Cioran, motivaţia scepticismului său şi a respingerii oricărei ideologii. Pe de altă parte, spune Paruit, în De la France – scrisă în română, în 1941, pe teritoriul Hexagonului – se vede „Cioranul de după. Frazele lui poartă însemnele francezei, iar lui Eliade i se întâmplă acelaşi lucru odată stabilit în Franţa“.

 

Cioran era complet incapabil să îşi traducă propriile opere. Cuvintele româneşti îi vorbeau într-atât încât nu găsea echivalente în franceză. Dar nu e singurul, nici pe departe. Un scriitor veritabil nu poate niciodată să traducă una dintre propriile cărţi, chiar dacă stăpâneşte perfect o altă limbă. Ar scrie o altă carte

 

şi, în sfârşit: „Cioranul român este opusul Cioranului francez pe care îl cunoaştem“, conchide Alain Paruit.

Ar mai fi multe de spus despre luciditatea şi implicarea traducătorului în misterul textului şi al scriiturii celor cărora li se dedica cu trup şi suflet, aşa cum ar fi trebuit să amintesc de remarcabila luare de poziţie în „afacerea Laignel-Lavastine“, fără a uita de tentativele sale (discrete şi prea puţin cunoscute) de a scrie literatură... pură**. Chiar dacă munca şi eforturile sale au fost recunoscute şi încoronate cândva  cu un important premiu ce se acordă traducătorilor consacraţi, ne revine cu siguranţă nouă, românilor, misiunea de a lua legătura cu Odile Serre sau cu Françoise Agratina pentru a strânge cele mai semnificative scrieri şi însemnări rămase de la cel care a fost Alain Paruit şi a le pune în circulaţie sub forma unui volum omagial de sine stătător. Este, în momentul de faţă, o datorie de onoare pe care o avem faţă de cel care a fost un neîntrecut ambasador al literaturii române.

 

 

Note

*. Am folosit în această evocare unele date cuprinse în interviul luat lui Alain Paruit de către Gabriela Adameşteanu şi publicat în anul 2002 în revista 22.

**. Alain a scris, încă din România, în franceză, romanul Asile, o politik-fiction a totalitarismului comunist, care urma să fie publicat în Franţa dacă autorul ar fi acceptat modificările cerute de editor.

 

 

Ioan Muşlea

La moartea lui Alain Paruit

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)