Poem de Ovidiu Pecican

 

 

apocrifa lui ferapont

 

haide tu cu noi la hetaira

ocnaş fără vocaţie

vino să vezi secretele şi rafinamentele

peticului de carne ombilical

cum mi-o fi destinul

poate omphalos nu e cum credeam

o ridicătură de pământ

un zigurat

piscul dorinţei

ne aşternem pe burtă şi ascultăm

pe linia orizontului nu trece nicio antilopă

şi totuşi doamne

ceva mi-a strivit încălţările

talpa

genunchii mei s-au risipit

pulpele îmi sunt plate şi s-au contopit cu siliciul

doamne

mişcă-mi măcar coapsele

diafragma ce-mi pune impozit pe aer

umerii catargele

unde mă mai aflu dacă

pricăjitul acesta pus la uscat pe oasele fărâmicioase

m-a părăsit

nu sunt dintre aceia refugiaţi cu totul în capul lor

lipsit de reazem

omphalos ce sorbire ai

simte cine poate

eu mă răsfir

 

 

vine peste mine rotocolul desfăşurat al soarelui

apoi gălbejita în formă de corn în foiţă de aur

dar asupra mea nu au nicio putere

niciuna

ascult de alt dumnezeu decât natura cea cu rochii încreţite

locurile prin care îmi port cerbicia au o geometrie ce

nu se predă la şcoală

teologii se miră ce rezistent poate fi un asemenea lucru

lipsit de curbură

ferapont ferapont

ţipă glasul din întuneric

iar între timp cartierele de blocuri se prăbuşesc

într-o veche orizontală cu gust de griuri şi sârmă ruginită

eu sunt ferapont

mă aplec eu să ridic mănuşa

dar între timp s-a închis

la spital neonul arde fără concesii carnea doctorilor şi a pacienţilor

ultimii beţivi ticsesc trotuarul

într-un bănuţ expirat se înghesuie toată vraja lumii

ei bine, da

după caz

voi renaşte sau nu în dimineaţa următoare

între trusa de unghii a margaretei

şi acul ce ţine laolaltă zdrenţele utopiei zilnice

mă înghesui la coada căderilor să nu pierd rândul

căldura urcă din noi către înalt

şi iar se tropăie pe deasupra noastră

de parcă ar fi uitat să ne pună lesele

hamurile

 

atâta mai spun şi plec

 

sau

lasă

 

 

nici zodiile nu cer asemenea lucru

darmite tu

drumul s-a înveşmântat în colb

profetul se aşterne sub picioarele tale

praful îşi încinge particulele în crepuscul

astfel aventura devine o descriere neinspirată

previzibilă ca o conservă uitată deschisă

cad capete în nepal

în alte paradigme se fumegă şuncă la foc scăzut

aici carnea şi oasele se transformă doar în terci

în piele argăsită şi clei urât mirositor

ai putea fi o vopsitorie ambulantă

locul unde martiriul câinilor abandonaţi

devine condiţie a igienei

ţi se scufundă definitiv basarabia

iar în barbă acarienii au aprins focuri de tabără invizibile

vor fi având şi ei îngerii lor

purtătorii de absolut

„nu vrei tu să vii cu mine, piticule?“

întreabă mătuşa în direcţia lui priap

apoi se scufundă într-o altă epocă

printre zepelinuri şi forme opulente

am răsfoit şi pagina asta

şi nici funinginea nu mă înspăimântă

ştiţi

eu am rău de alcool

şi alergia mea la zăpadă cedează puţin vara

iubesc spaţiile dintre fracturi

unde osul creşte miraculos

chiar mai tare ca la început

şi am pică pe elefanţi

trefle şi promisiunile oraculare

 

 

(17 septembrie 2005)

 

 

 

Ovidiu Pecican

Poem de Ovidiu Pecican

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)