Întoarcerea la roman (I)

 

Mihaela Ursa

 

 

Sunt rarisime cărţile de critică, teorie sau istorie literară care conving atât prin profesionalismul demonstraţiei, cât şi prin entuziasmul vădit al autorului faţă de subiect. De aceea, când se ivesc, ele trebuie salutate pe două voci: una din public, admirativ-emotivă, marcată de plăcerea nudă a lecturii, iar alta din fotoliul critic, hermeneutic-evaluativă, să spunem, atentă la eficacitatea argumentului. O astfel de carte este Gândirea romanului, ultimul volum al lui Toma Pavel (trad. din franceză de Mihaela Mancaş după ediţia originală din 2003, Bucureşti: Humanitas, 2008), dedicat în egală măsură atât unei istorii comparate a romanului, cât şi unei teorii a acestuia (aş spune „unei filosofii a romanului” dacă nu m-aş teme de complicarea problematicii acestei cronici dincolo de atribuţiile ei revuistice). Dacă este să privim cartea într-o bibliografie de autor, ea trebuie pusă în legătură atât cu precizia conceptuală şi cu deliciile formale din Lumi ficţionale, carte care l-a consacrat pe Toma Pavel printre campionii ficţionalismului, cu exerciţiul metacritic din Mirajul lingvistic, cât şi cu revenirea la o anumită imanenţă a lecturii, precum aceea din Arta îndepărtării. Gândirea romanului are atât un proiect critic (reabilitarea unor forme romaneşti şi o reaşezare corespunzătoare a istoriei lor), cât şi unul estetic, explicitat de autor în primele rânduri: „îşi are originea în dezacordul dintre gusturile mele literare şi prejudecăţile privind istoria romanului“.

Teza demonstraţiei este majoră, mai ales că prea puţine lucrări de istorie a genurilor îşi mai propun astăzi redefiniri conceptual-paradigmatice, majoritatea rezumându-se la expuneri consecutive de noi analize, cel mult completate de categorisiri discutabile. În schimb, cartea de faţă semnalează faptul că istoria receptării „moderne“ a romanului cade în ceea ce aş numi, rezumându-l pe Toma Pavel cu propria-mi sintagmă, eroarea realistă. Aceasta se conturează în utilizarea preceptelor realiste ca pat procustian de evaluare a performanţelor romaneşti: cu cât mai mult „adevăr“, cu atât mai mult roman, pare să spună istoria critică a romanului modern, care respinge „schematismul considerat pueril al romanelor premoderne“. Or, Toma Pavel este convins aici că avem de a face, în romanele premoderne, doar cu o altă formă de adevăr, respectiv cu adevărul idealului. De aceea, în viziunea sa, istoria romanului, „departe de a putea fi redusă la o luptă între adevărul triumfător şi minciuna înfrântă“, se întemeiază, ca „istorie a unei dezbateri morale“, pe „dialogul secular dintre reprezentarea idealizată a fiinţei umane şi cea a dificultăţii de a ne măsura cu acest ideal“. De aici decurge, hegelian, o nouă propunere de receptare istorică a romanului, al cărei scop subiacent este reabilitarea idealizării romaneşti, prin reîncorporarea ei într-o paradigmă a „adevărului“ în care „persistenţa trecutului“ redevine evidentă.

Toma Pavel are darul de convinge nu numai prin coerenţa argumentelor, ci şi prin maniera contaminant entuziastă de a reveni asupra unor lecturi supracanonizate sau, după caz, aruncate în desuetudine tocmai de „memoria voluntară şi selectivă care, în diverse epoci, a servit nevoile polemice ale noilor curente“. Analizele sale încep de la romanul elenistic (Etiopicele lui Heliodor), unde zeii din epopei se retrag pentru a face loc divinităţii unice, dar mai ales umanului, unde înrădăcinările în familie şi în cetate, cu care ne obişnuise tragedia, îşi pierd relevanţa în favoarea unui element precum interioritatea (contemplată deocamdată în embrion). Alături de romanul elenistic, categoria „romanului idealist premodern“ este completată de romanul cavaleresc şi de cel pastoral, toate trei acuzate istoric că „deformează imaginea lumii“. Scoaterea de sub acuză, cu ajutorul semnalării aderenţei la ideal, nu are loc numai în analizele dedicate fiecăruia în parte, ci şi în deschiderea părţii dedicate romanului modern cu o analiză a lui Don Quijote, polemică în raport cu receptarea istorică. Cât despre romanele „reabilitate“, probabil că exemplul cel mai bun este acela al Principesei de Clčves, operă pe care Pavel o eliberează, numind-o „cel mai frumos roman scurt din literatura franceză“, atât de pretenţiile unei istorii care o face responsabilă de înmormântarea „erei triste a neverosimilităţii“, cât şi de antipatia unei receptări neatente la felul în care romanul vorbeşte despre intervenţia temporalităţii şi a dezintegrării interioare în raportul individ-ideal. Indiferent de obiect, structura analizelor punctuale este asemănătoare. Observaţia începe de sus, dintr-un punct de contemplaţie antropologică, mitologică, filosofică ori măcar istorică, coboară prin stabilirea unor comparaţii necesare între răspunsurile diferite generate de un singur obiect (precum acelea de care are parte, în exemplul de mai sus, raportul uman-divin sau raportul exterior-interior în epopee, tragedie şi, în final, în romanul elenistic). Ulterior ea se apropie microscopic de detaliile textului. În acest punct, analiza devine pură recitire hedonistă a romanului, pentru ca imediat să facă loc – la acest nivel imanent – ochiului critic, disociant, categorizant, căruia îi acordă ultimul verdict.

În ultimele părţi ale studiului, dedicate romanului modernist, în discuţie intervine un revelator suplimentar: intelectualismul sau, la rigoare, estetismul. Romanul secolului xx aduce în scenă, pe lângă experimentalismul estetic, plăcerea jocului intelectualist, a intervenţiei eseistice, a reprezentării „unei psyche în stare brută şi a ciudăţeniei lumii“. Din această perspectivă sunt citiţi Joyce, Mann, Musil, Woolf, Borges, Calvino, Faulkner, Eco etc., fără ca autorul să-şi piardă interesul faţă de „opţiunea accesibilităţii“. Romanul modernist, preocupat de „a dezvălui cititorului poezia enigmatică a lumii şi strălucirea multiformă a subiectivităţii“, îi pretinde cititorului „o răbdare şi o calitate a atenţiei ieşite din comun“, „o abnegaţie nesfârşită“: „ca să abordeze aceste opere, prezentate drept culmea nedepăşită a spiritului creator, publicul trebuie să aibă o nesfârşită umilinţă, căci i se cere să înţeleagă incomprehensibilul şi să simtă o admiraţie adâncă pentru ceea ce, la prima vedere, pare insipid, pocit şi fastidios“. Din acest motiv, atenţia lui Toma Pavel se împarte echitabil între capodoperele modernismului şi romanele cu succes de public, pe baza observaţiei (reiterate) că romanul aspiră în primă idee să placă şi să fie citit.

Una dintre puţinele aserţiuni ale cărţii despre romanul ultimelor decenii (cu o istorie prea recentă pentru standardele de rigoare ale autorului) vizează tocmai perpetuarea formulelor romaneşti accesibile odată cu reafirmarea „vocaţiei internaţionale“ a romanului, respectiv cu noua aplecare a romanului asupra „dezorientării eului desprins de un mediu perceput ca insesizabil“. Chiar în această orientare postmodernă a romanului, Pavel citeşte o revenire la tradiţia elenistică, a romanului în care eroul virtuos nu poate evolua decât în definitivă ruptură faţă de contingenţa lumii pământeşti.

 

(Continuare în numărul viitor)

 

Mihaela Ursa

Întoarcerea la roman (I)

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)