Poeme de  Adriana Teodorescu

 

Mâna. Alta

 

Mâna mea e o tresărire de timp

într-un ţinut de carne,

o prisosire prin care trupul nu curge,

ci se sparge,

ceaţă veche mâzgălindu-mi atingerile,

vărsându-mă depărtărilor,

dizolvând zidurile în uşi.

 

Am străbătut oameni şi ochii mi-au fost

muţi ca de peşte,

am scuturat imagini şi ele

m-au acoperit cu pământ,

am pus deoparte anii

şi-au fost vremuri ce mi-au umflat mâinile.

Le-am aşteptat să scadă ascuns

şoptindu-le poveşti catifelate-n haine

pe care n-au simţit putere să le îmbrace

şi căţei şchiopi cu genunchi înnodaţi

le-au pătruns palmele

cu mişcări închipuite şi vâscoase

şi mi-am spus

că le-am pierdut pentru totdeauna,

antemergători ai mei în moarte.

Am visat mâine rupte şi chinuri de-a alege una.

Am trăit împrăştiind;

în ochi cu forţe mici semenii mei peşti,

unşi de viaţă,

s-au deschis mai mult către apă.

 

Mâna, alta, mi-a străpuns mintea

m-a retras ca pe copil bleg din nisipuri,

matern eşuată obligându-mă scrisă

şi eu fără mâini, ceaţă în tinereţi largi

înecându-mi urmele

şi ceilalţi un rău ca de mare

ameţiţi de mâini multe în care se înmulţeau peşti

şi, tot eu, spărgându-mi trupul în mână.

Alta.

 

 

Aproape scrisoare

 

There’s a house with no door and I’m living there

(House with no door, Van der Graaf Generator)

 

Să vii, ziua e tot aici, albă şi umflată de ea însăşi,

cu picioare scurte de omidă străbate casa şi lasă din sine

în neştire prin toate colţurile firimituri pâsloase care însă

dacă îţi apropii urechea poartă sunete minuscule de lucruri ce

se sparg

fără să se împrăştie, locuind în spărtură ca într-o casă invizibilă

repetându-se, subţiindu-se, ne-chip fericit în foamea sa 

cam aşa ca puii posaci cărora le injectam penele cu zbor cules

din vise

şi carnea le creştea densă, iar moartea li se întâmpla din

preadospirea acesteia

şi-n noi înţelegerea cum zborurile adevărate sunt întotdeauna

invers,

după praguri ce le maschează în reliefuri plate, adaptându-le

nimicului,

dar acum până şi amintirile îmi îngraşă malign frica, se deschid

până trosnesc,

iar legăturile ies din ele însele şi se fac rană,

şi tu ştii că e aceeaşi zi eclozând peste trecutul nostru ca peste un

cuibar,

aderând la fiinţa sa prin naşteri curate, uşoare, de pui.

Să vii, ziua durează de mult timp, am lăsat deoparte somnul ca

pe lucru inutil,

pleoapele s-au stricat apoi ceilalţi şi le-au tăiat, pieliţe inutile,

căci ziua s-a depus şi înăuntrul lor,

iar aici vorbim din ce în ce mai mult despre grădini, şosele, ieşiri,

ne desenăm unii altora uşi şi ne jucăm de-a ele,

forţăm trupul blocat în sine însuşi, privirea se sfâşie crestând în

carne geamuri

care se sting aproape lumânări.

 

Nu vii, ziua e tot aici, îi spuneam mamă şi ne aşeza cuvintele

pretutindeni,

le scotea din noi ca pe măsele inutile şi amestecate unele cu altele

iscau praf de fiinţă, liber cum atunci când erau vremuri

plăcinte în aer, fără trup, emanaţii înşelând uşile,

cum n-am reuşit noi de când s-a adăpostit ea în casă,

fiind câine alb şi transparent, dar de fapt devenindu-l perfid,

insinuant

şi nu veţi mai muri niciodată, dar pentru asta nici nu puteţi

rămâne,

căci nu mă pot eu înmulţi din mine câtă murire se va scurge din voi

la picioarele retezate ale timpului ce urma să vină

dar eu n-am putut să întineresc cum au reuşit ei,

despuindu-se de riduri, de piele, de carne,

ajungând miezuri explodate în puzderie de fapte trecute

prin care m-am văzut şi eu un... timp, până ce s-au îngropat

fericit în ele,

din gândul meu stors au căzut amintirile ca fructe coapte

şi aş fi vrut să plec în toate sau doar într-una,

le-am forţat cu gândul şi cu picioarele,

am spart vreo două şi am avut senzaţii de-a fi omorât pui,

iar acum, singur.

Mă strigi, dar eu nu pot răspunde orişicui

am clei în vorbe şi gesturile mi se sinucid opace,

nu le văd desfăcându-se, dezarticulându-se,

iar oglinzile sunt mişcătoare,

paturi moi în care poţi dormi cu ochii deschişi înspre nimic,

mări de cioburi în care plutesc ei, fructe trecute resuscitate în

bibelouri mincinoase.

Ziua a cuprins întreaga casă cum o zăpadă prelungindu-se din

prima amintire

şi mintea mea se topeşte

şi tu n-ai spart limbajul ca să ajungi la mine,

şi absenţa ta a copilărit uşile

şi-acum se deschid pentru şoareci,

iar eu nu cunosc pe nimeni care să mă alungească

dincolo de această zi ce mă îndeamnă să mor înapoi.

 

 

 

Adriana Teodorescu

Poeme de Adriana Teodorescu

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)