Hai să vorbim!

 

Irina Petraş

 

Adam Puslojic´ a fost de curând la Cluj cu cea mai proaspătă ispravă poeticească. Şi-a lansat la Târgul Gaudeamus trilogia Asimetria durerii (3 vol., Baia Mare: Editura Proema, 2008 – 250, 240, respectiv 144 de pagini; ilustraţii de Mircia Dumitrescu, portretele autorului de M. G. Kani). Vlah din Valea Timocului („sută la sută sârb şi sută la sută valah, adică român“ sau „un pământean / minunat de obişnuit / crescut cuminte / sub o stea răsăriteană“), născut în 11 martie 1941, a absolvit Facultatea de Filologie din Belgrad. Debutul s-a întâmplat în 1967. Poezia sa a fost tradusă în 20 de limbi. Traducătorii săi în limba română au fost Nichita Stănescu şi Ioan Flora. La rândul său, a tradus poeţi români precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu, George Bacovia, Lucian Blaga, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Mircea Dinescu etc., etc. Pentru români, el este prietenul poeziei române şi prietenul lui Nichita Stănescu şi al lui Marin Sorescu. Destinul său dublu şi uimitor de coerent în acelaşi timp e recunoscut cu orgoliu şi delicată râdere de sine: „Tu mori pe drum, Adame, / dacă mai călătoreşti / aşa, nebunule... aşa, atât de / nebun ca un nebun! Opreşte-te / mă, omule, salvează-te! / Lasă la o parte, odată... / toată literatura românească! / Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia. / Uită-i pe Barbu şi Arghezi, uită-i. / Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza / şi tot te micşorezi, acum, de la Naum? / Ce-ai tu cu Urmuz şi Caragiale! / Şi ce dacă este pe lume Oda / în metru antic şi Rugăciunea / unui dac, Poarta sărutului / şi Coloana infinită? // Lasă-te de toţi, lasă-te de tot. / Vină, mă, acasă, omule sălbatic. / Nemernicule, muritorule! / Mălaiul mă-tii, auzi! / Dar, crede-mă, vei muri / aşa, pe drumuri trăind. / Tot la masa cu hârtie / şi de munca de tradus. Viaţa ta / atunci, adevărată, unde-i?“

Scrie poezie în limba sârbă (mai mult de 25 de volume) şi în limba română (alte vreo 10 volume). Biografia sa îl înregistrează ca fondator al şcolii literare Clocotrism, mişcare de avangardă literară iniţiată la Belgrad în anii ’70 şi păstrată în fundalul tuturor gesturilor sale culturale, cu accent pe autenticitate, pe spectacol, pe neconvenţional sau, mai degrabă, pe un convenţional cultivat cu bună ştiinţă, ca ingre­dient de solemnitate mitică. Are şi răspunderi publice (secretar general al Uniunii Scriitorilor din Iugoslavia, primul preşedinte al Asociaţiei de Creaţie şi Prietenie Frăţia Sârbo-Română din Belgrad). Este membru de onoare al Academiei Române şi membru al Uniunii Scriitorilor din România. Rolurile, oricât de înalte, nu-l incomodează, păstrează în toate aceeaşi costumaţie şi propovăduieşte neobosit aceeaşi filosofie a fraternităţii fără graniţe din spaţiul literaturii.

Văzut de Nichita Stănescu, în 1971, ca

 

un lungan pletos şi cu favoriţi, cu o frunte frumos curbată şi cu un nas acvilin, cu suflet ca o pelerină neagră fluturând pe umerii scheletici, de adolescent crescut peste noapte cu încă un metru, cu o vorbire tunătoare şi timidă, metaforică şi pasionată [...] flagrant romantic în gesticulaţie [...] fantasmagoric încă şi mai sentimental,

 

Adam Puslojic´ este un personaj, o apariţie, o făptură de şocantă expresivitate, imposibil de trecut cu vederea ori de uitat. Eugen Simion vorbeşte, descriindu-l, despre un „amestec de asprime ţărănească şi lumină mistică“. Fantast şi boem, mulcomit în vremea din urmă, Adam Puslojic´ este un neguţător ambulant de poezie şi un constructor de apartenenţă în numele aceleiaşi poezii.

Pentru Adam Puslojic´, poezia este modus vivendi şi ars moriendi. „Un poet adevărat este: un om simplu, un spirit complicat, un fantezist mortal. Şi uneori, poate, un nemuritor“, spunea într-un interviu cu Iolanda Malamen. Citindu-i versurile şi ascultându-i mărturisirile, descoperi de îndată o sfâşietoare spaimă de moarte şi, complementar, o încredere înduioşătoare în capacitatea poeziei de a o ţine în frâu: „Tragedia vieţii îmi pune două puncte şi atunci trebuie să rostesc ceva. Şi volumele mele, sau poemele mele, sunt un răspuns la viaţă“. Călător „metaforal“ („... Aici am venit o singură dată / Şi am rămas de o sută de ori! / Luptându-mă cu plecarea din mine / Am învăţat toate lecţiile despre cerc / În afară de una singură... / Cercul / Unde / Începe?“), adică unul care apelează la metaforă ca la un mijloc de a purta fiinţa în pelerinaj la fraţi (toţi poeţii întâlniţi în drumurile sale sunt fraţii săi şi alcătuiesc/ţes împreună o confrerie cumva salvatoare), Adam Puslojic´ nu are stare: „Foarte mult / doresc să trăiesc // pretutindeni // nu şi nu / într-un singur punct // din care / de obicei nu pot / să văd mai mult // de o singură dată / de o singură stea“. A trăi pretutindeni cu versul tovarăş de drum e totuna cu a trăi mai multe vieţi, a trăi viaţa ca nesfârşită comuniune cu semenii, alături de ei, convieţuind în sensul cel mai adânc, asumându-le generos şi difuz viaţa („Ci, poetul e neam cu cine?“) ca surplus de viaţă. Şi ca moarte amânată: „scrisul meu / este sicriul meu, nu / altceva [...] scriu / un sicriu, un nou sicriu“.

Poezia, ca mijloc de stabilire a contactului uman, e şi comunicare/comuniune cu ceilalţi, e şi expresie, dar nu aceasta din urmă primează, ba, de la un punct, pare chiar indiferentă. „De fapt, într-un fel, tot ce am scris a fost o dedicaţie fraţilor mei Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Flora, Ioan Stratan, Virgil Mazilescu. Sunt doar câteva nume de poeţi iluştri cu care eu m-am hrănit sufleteşte“, spune într-un interviu. Importantă este rostirea incantatorie, chiar murmurată şi uitându-şi sensurile diurne: „când cântăm / cu toţii la masă / iar scrisul nostru / merge şi singur mai departe...“ Poemele sunt închinări la oameni şi la locuri, inscripţii, repere, urme ale trecerii. Singurătatea, tăcerea, moartea, plânsul sunt relansatorii predilecţi ai versurilor-descântec. Hai să vorbim e chemarea repetată şi ultimă. Poemul intră în vorbă, o provoacă, pretinde răspunsuri şi recunoaşteri. Temele pot fi minore, dar nu şi lipsite de importanţă, căci Adam Puslojic´ se tutuieşte cu tot ce e viu: „Pe neaşteptate / stau şi eu / aici la coadă – / ce se mai vinde, fraţilor? // moartea se vinde / se vinde ieftin / de tot / aproape gratis // fugi dracului / iarăşi mă minţi / iarăşi şi iarăşi / ca pe un smintit // eu de aici / unde stau cuminte / la rând văd doar / câteva bucăţi de vid // şi-un kilogram / de mălai de la Cobişniţa / adus aici pe cal / sau pe măgar“ (Pe neaşteptate stau la coadă), sau tulburător metafizice: „Atunci ce Dumnezeu mă naşte?“; „Unde te-ai ascuns, frate?“

Trilogia de la Proema e alcătuită din cartea După primul plâns, o selecţie din primele patru volume ale poetului: Plâng, nu plâng, Adaos, Versuri din mers, Trimitor la vise; cartea a doua, Cânt posibil, cu ciclurile Tăcere lustruită (dedicat lui Brâncuşi), Muritori, ce-i cu voi şi Hai să vorbim; cartea a treia, Trecerea surâsului, cu ciclurile inedite Poeme bătute-n cuie şi Dormitorul din lacustre. În loc de încheiere, câteva strofe emblematice: „Stau pe gânduri ca pe o cruce / de aer şi gheaţă, fără cuie / şi aproape liber ca un popor / nemişcat încă de la naştere / care mereu visează să ajungă / undeva departe, cu lauri pe suflet / şi încoronat cu istoria locului sfânt / unde s-au născut toţi străbunii...“; „Brusc începe / să cânte şi cântă / o noapte bună şi o / viaţă întreagă. // E destul? / Nu!“; „În gură mai port uneori / şi câteva cuvinte amare / de adevăruri uitate de viaţă“; „Hai să vorbim!“

 

Irina Petraş

Hai să vorbim!

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)