Despre un anumit fel de lene

 

Mircea Moţ

 

Alături de Poveste, ce s-ar dori exemplară pentru prostia omenească, Povestea unui om leneş trădează la modul fericit intenţiile declarate ale autorului, care îşi propusese în fond să scrie nişte texte având un scop pur didactic.

Povestea unui om leneş a fost luată oricum în serios de către comentatori dintre cei mai avizaţi ai creaţiei lui Creangă. Pentru Vasile Lovinescu, într-un timp al acţiunii şi al utilului, „contemplativul apare ca un leneş şi înţeleptul ca un nebun“. În fond, subliniază eseistul, lenea nu este altceva decât „o boală perfect cunoscută în psihiatrie: abulie, melancolie, schizofrenie acută. În acest caz, nu leneşul este spânzurat, ci contemplativul, pentru că nu-şi mai are locul, este incompatibil cu o societate în plin delir activist“. Referindu-se, în mod indirect, la felul în care textul a preluat iniţiativa, pentru a trăda inevitabil intenţia autorului, Valeriu Cristea consideră pe bună dreptate că autorul însuşi se înşală atunci când nu-şi dă seama „că a făcut mai mult decât a crezut că face“, el nu rămâne „un simplu ilustrator epic al unei zicale“, câtă vreme oferă în ultimă instanţă nişte secvenţe anticipând tocmai finalul Procesului kafkian. Mai mult, insistă criticul, „leneşul lui Creangă e un personaj sartrian“, cuprins de „greaţă existenţială, care face din refuzul masticaţiei expresia dorinţei sale de sinucidere“. În sfârşit, pentru C. Ţoiu, personajul povestirii lui Creangă este un stoic, în vreme ce Cornel Regman îl taxează drept „filosof consecvent al inacţiunii“.

Dacă am prezentat aceste consideraţii despre Creangă, am făcut-o în primul rând pentru a-mi întări convingerea că intenţia textului nu este deloc de neglijat, pe de altă parte pentru a încerca, detaşându-mă cu toată deferenţa de opiniile prezentate, o altă posibilă ipostază a personajului.

Textul debutează prin impunerea la superlativ a trăsăturii de leneş a personajului, acesta fiind, aşadar, nu întâmplător „grozav de leneş“, în afara oricărei raportări, prin însăşi condiţia gradului de comparaţie. Ideea este de altfel întărită în continuare, textul sugerând profilul unui individ unic, în primul rând prin atitudinea sa faţă de realitate. Personajul este, în acest caz, un „nepereche“, este într-un fel sublimul impar, recunoscut de altfel în această ipostază de către sătenii care vieţuiesc sub semnul acţiunii şi al utilului: „Nu credem să mai fi având păreche în lume de leneş“. Acest „leneş“ se va plasa în contrast cu o lume ce se defineşte inevitabil prin „doi“, prin pereche şi prin stabilirea de relaţii sub semnul nevoii de a fi cu „celălalt“. Este oare chiar întâmplător faptul că, dintre săteni, „se aleg vreo doi“ (s.n.) pentru a-l duce la spânzurătoare pe cel în cauză?

Leneşul lui Ion Creangă reţine însă atenţia şi din unghiul unei alte trăsături, sesizabilă chiar la o lectură mai puţin atentă a textului. Atunci când îl iau pe leneş pentru a-l duce la spânzurătoare, sătenii „îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor“ (s.n.). Cum ne propunem să-l credem pe cuvânt pe autorul Amintirilor din copilărie, de ce ne-am îndoi oare că personajul se impune în fond, de-a dreptul ostentativ, prin inconştienţa şi, implicit, prin „nesimţirea“ lui vegetală, de plantă? Marea şi adevărata vină a leneşului rămâne aceea că el nu acceptă să fiinţeze în altă ipostază decât aceea de nediferenţiat de o natură ce nu poate fi pentru el ceva străin, respectiv un alt-ceva, cu atât mai puţin, Doamne fereşte, obiect al unei acţiuni ce nu se poate finaliza decât prin efecte distructive. Faptul de a vegeta, de a se sustrage acţiunii îi garantează acestui individ deplina identificare cu un natural ce contează în exclusivitate ca prelungire a propriei fiinţe. Mai mult, în cazul leneşului se poate vorbi chiar de un refuz al individuaţiei şi de o nostalgie a păstrării lumii în nişte forme consacrate în momentul iniţial, forme pe care el nu le distruge, nu le devorează. În acelaşi timp este de bănuit la omul lui Creangă o anumită nostalgie a informului, anterior creaţiei. El primeşte posmagii numai după ce sunt înmuiaţi (de alţii, el nu acceptă sacrilegiul anulării formelor existente, dar şi pentru că el nu poate devora, cum spuneam, aceste forme). Oricum, pe de altă parte, posmagii contează pentru el doar dacă sunt reduşi la fluiditatea cu care sevele condiţiei sale vegetale ar intra pe deplin în rezonanţă.

De ce nu am accepta ideea că omul leneş (stoicul, contemplativul) acceptă cu atâta seninătate moartea tocmai fiindcă intuieşte că aceasta îi poate oferi eliberarea de tot ceea ce-l diferenţiază la modul dureros de universul cu care ar fi dorit să se contopească până la deplina pierdere a identităţii? Cu atât mai mult cu cât pentru el existenţa coincide cu obligaţia de a devora realul, de a anula ipostazele acestuia. Din această pricină leneşul sancţionează în special „gura“, de-a dreptul emblematică pentru condiţia celui silit să consume o realitate căreia ar fi dorit să i se abandoneze total inconştient, adică, vorba textului, „nesimţitor ca un butuc“. Gura rămâne ceea ce-l mai diferenţiază pe leneş de realitate. După ce sătenii îl întreabă dacă se prinde să înmoaie posmagii, leneşul răspunde fără nicio ezitare: „– Ba [...] trageţi mai bine înainte! Ce mai atâta grijă pentru astă pustie de gură“ (s.n.). (În treacăt fie spus, gura este asociată de către personaj pustiului, ceea ce nu este chiar total lipsit de semnificaţie!)

Nu este aceasta însă singura vină a gurii, câtă vreme gura se pare că nu contează în text doar ca organ al masticaţiei, ci şi al vorbirii, al cuvântului.

În Povestea unui om leneş se stabileşte o sugestivă relaţie între cuvânt şi tăcere, echivalând relaţia creaţiei cu increatul. Este uşor de sesizat că între leneş şi săteni nu se stabileşte dialogul garantând prezenţa istoriei, ci, dimpotrivă, tăcerea. Povestirea pare să surprindă tocmai de aceea un moment când dialogul, dacă va fi existat, se estompează, predominând tăcerea, ca semn indubitabil al regresiunii spre increat. Cuvintele naratorului, luând iniţiativa, nu fac decât să accentueze această dramatică tăcere ce s-a aşternut între săteni şi leneşul contând deja ca obiect, ca „butuc nesimţitor“ ce era: „Şi aşa se aleg vro doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, şi hai cu dânsul la locul de spânzurătoare“.

Dialogul firesc se stabileşte între săteni şi milostiva cucoană, cea care se oferă să-l adăpostească şi să-l hrănească pe cel sortit morţii, aspect posibil câtă vreme partenerii de dialog se află în aceeaşi situaţie, în relaţia de ierarhie uşor sesizabilă:

 

– Oameni buni! se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie undeva, să se caute.

– Ba nu, cucoană, răspunse unul dintre ţărani; să ierte cinstita faţa dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având pereche în lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.

– Alei! oameni buni, zise cucoana, înfiorându-se, păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fără de lege! [...] A mânca la posmagi şi-a trăi şi el pe lângă casa mea, că doar ştiu că nu m-a perde Dumnezeu pentr-o bucăţică de pâne [...]

 

Cucoana nu intră, aşadar, în dialog cu leneşul; propunerea ei este transmisă celui în cauză de către săteni („– I-auzi, măi leneşule, ce spune cucoana... hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că n-are vreme de stat la vorbă cu noi“), tot sătenii fiind aceia care mediază comunicarea dintre leneş şi generoasa străină („– Ce-a zis... – Ia, întreabă, că muiaţi-s posmagii?“).

Oamenii din Povestea unui om leneş nu au nume, contând doar condiţia lor, impusă orgolios şi de-a dreptul violent. Personajul rămâne pe parcursul naraţiunii un „om leneş“. Apelativul pe care i-l adresează ceilalţi în momentul întâlnirii cu  generoasa cucoană este „leneşule“. De altfel, dialogul dintre cucoană şi săteni este semnificativ şi din perspectiva conturării condiţiei personajului în cauză. Nu, el nu este un „om“, cum bănuieşte străina, ci un „leneş“, aşadar o prezenţă ce ţine mai degrabă de ritmurile naturalului decât de universul uman. În naivitatea sa, cucoana se (mai) încăpăţânează totuşi să-l considere pe leneş un om, singura lui diferenţiere de ceilalţi constituind-o, după părerea ei, boala („Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la vro doftoroaie, undeva, să se caute“). Nicidecum, dau sătenii tăios replica: cel din car nu este „om“, ci o specie cu totul aparte, adică „un leneş“. Şi totuşi, femeia nu dă înapoi aşa de uşor şi nu se lasă convinsă de spusele sătenilor: „Păcat, sărmanul, să moară ca un câne, fără de lege“ (s.n.). Ea nu poate bănui că leneşul este oricum în afara legii, implicit în afara unei structuri moderne, ţinând de altă vârstă, satul vizând activismul şi relaţia definitorie cu ceilalţi, cei care se revendică de la această organizare, făcându-şi un titlu de nobleţe din a se numi „săteni“.

Textul lui Ion Creangă lasă loc unei întrebări ce pune în lumină gesturile sătenilor, dar şi semnificaţiile povestirii. Care este motivul pentru care cei „vro doi“ din sat, hotărâţi să-l spânzure cu orice preţ pe leneş, par să renunţe atât de uşor atunci când cucoana le propune soluţia salvatoare?

La început gestul lor era motivat de ideea de a nu-l lăsa pe leneş să dea „pildă de lenevire şi altora“. Aspectul era valabil însă numai în sat, în satul lor, în universul închis, cu norme rigide, prin a căror respectare se păstra condiţia de lume organizată, care s-a delimitat de natural. Leneşul nu e pedepsit deloc din punct de vedere moral. În oricare altă parte, fie şi la casa cucoanei, el poate să rămână mult şi bine în condiţia de „nesimţitor“, fiindcă acolo este un alt spaţiu, diferit, plasat dincolo de lumea lor. În universul satului din povestire, leneşul însă nu are loc: dacă nu acceptă expulzarea, el trebuie obligatoriu să moară. Nu se mai poate întoarce oricum în sat, fiindcă marea lui vină constă în faptul că el este un principiu dezorganizator, lenea lui fiind germenele de disoluţie ce ameninţă o lume care, prin acţiune, a dobândit orgoliul triumfului asupra naturalului. La care nu este deloc dispusă să renunţe.

 

Mircea Moţ

Despăre un anumit fel de lene

» anul XX, 2009, nr. 7 (230)