Vise bune, vise rele

  

Irina Petraş

 

Nu sunt pasăre de noapte. Nu lucrez noaptea decât dacă nu am încotro, nu-mi plac nopţile „pierdute“ în niciun fel. E, desigur, chestie de educaţie – în târgul meu pe jumătate săsesc, rostul era la mare preţ, iar cei care îşi risipeau „aiurea“ timpul menit odihnei nu erau deloc bine văzuţi; dar şi de fire. Sunt dependentă de lumină, de soare. Mă trezesc de cum se luminează de ziuă, nu dorm niciodată în timpul zilei (decât răpusă de vreo boală), toate ritmurile mi se încetinesc de îndată ce se întunecă. Amurgul e momentul meu de tristeţe, de suspendare, de mică panică fără nume. Seara citesc până târziu în colţul meu, culcuşită în fotoliu, în cercul ocrotitor al unei lămpi care lasă restul încăperii în întuneric. Eu, cartea, lampa încropim o mică zi, amânând intrarea în noapte.

Ţin enorm la mintea în stare de veghe, luciditatea e lucrul meu cel mai de preţ. Îmi place forfota zilei, sunt mereu prinsă în munci de tot felul. Zilele cu soare sunt cele mai rodnice. În copilărie, îmi plăcea să citesc înconjurată de o lume forfotind, atenuată şi prietenoasă. Pe iarbă, în grădină, sub un soare orbitor strecurat prin ţesătura pălăriei de paie, cu zgomotele obişnuite ale păcii – zumzet, ciripit, glasuri îndepărtate strigându-se peste garduri, clopotele turnului săsesc, o melodie la radioul din casă. Cea mai profundă odihnă îmi e legată tot de soare, nu de noapte. Lungită sub soare – doar aşa mă pot lăsa în voia lenei, aţipită şi vast împăcată. Lungirea cu pricina îmi dă sentimentul câştigării unei lungimi de timp în plus. Eu şi soarele nu cerem nimic unul de la altul, nu promitem nimic. Dăruirea e perfectă, fără rest. Tot la soare îmi place să întind culori pe pânză, cu degetele, cu cuţitul de paletă. În aceste îmbrăţişări, totul e cald şi bun. Şi clar ca seninurile din octombrie. Adică ameninţat deja.

În copilărie, în adolescenţă stăteam seara ore întregi în grădină şi priveam cerul, uneori până după miezul nopţii. Îmi place în continuare să privesc cerul şi sunt mereu cu ochii pe el. Am deprins pe-atunci un obicei – de câte ori eram mâhnită de ceva, rănită de vreo nedreptate, priveam până la plutire adâncul cerului cu stele. După o vreme, reuşeam să mă chiar mut acolo, pe o stea, şi să privesc înapoi, spre Pământ. Ei bine, eu abia de mă zăream, iar supărarea pur şi simplu nu mai exista! Am folosit exerciţiul ăsta toată viaţa şi a funcţionat. Îi zic Jocul de-a „lungul nasului“... E mereu şi o doză de infatuare în a crede că suferinţa ta e uriaşă.

Revenind, pentru mine noaptea e legată de somn şi vise. Cel mai adesea adorm uşor, după ce îmi recapitulez cele făcute/ gândite şi nefăcutele pentru a doua zi. Nu am insomnii, căci mă duc la culcare ca în slujbă onirică. Ştiu că mă îndrept spre tura/ truda de noapte a existenţei mele. Visul e, pentru mine, un spaţiu/timp de o stranie bogăţie. Cred în visele retrospective, nu prospective. Iar retrospecţia o împing mult înapoi, poate până în trecutul generaţiilor succesive care m-au precedat. Nu-mi pot explica altfel complexitatea lor ficţională. Visez de când mă ştiu numai şi numai colorat, cu nenumărate nuanţe. Şi visez mult. Nu cred că am petrecut vreo noapte neînsoţită de vise. Sunt atât de dense şi uneori mergând până în pragul coşmarului, încât nu arareori mă duc seara spre ele ca la o întâlnire, ca la o petrecere, ca la un film. Uneori cu inima strânsă. Eu, visătoarea, am descoperit cu încântare, în celebra cărţulie despre femei a lui Cărtărescu, însemnarea despre visătorii de calibru, care merg spre somnul-cu-vise ca spre o înfruntare. Ştiu ce vrea să spună.

O memorie vizuală bine mobilată, o capacitate câteodată obositoare de a conecta imagini între ele, de a vedea desenul din covor şi acolo unde nu este, cum ar spune Mircea Eliade, îmi încarcă nopţile cu lanţuri de caleidoscoape. Visul e un loc, un ţinut, un tărâm, în care timpul lucrează cu alte unităţi de măsură. Dacă peisajul este spaţiu/ timp, căci timpul nu are chip fără locurile amintirii, şi se reţin din jur locurile, ungherele care trimit în vreun fel la culcuş, în amintirea celui dintâi, a pântecelui, cald, umed, ocrotitor – toate casele adevărate sunt calde, ocrotitoare, umezite de arome. Ei bine, visul e casa noastră secretă.

Multe vise sunt legate de vechea mea îndeletnicire de cititoare. Sunt un fel de metafore ale lecturii, contaminări ale gesturilor nesupuse cititului. De pildă, visul mic şi ascuţit – care mă trezeşte cu un fior – despre plapuma pe care n-o pot strânge prea tare în jurul meu fiindcă „n-aş mai putea întoarce pagina“; cel cu pelerina cea frumoasă, moale, unduitoare, admirată de ceilalţi – eu zic: „staţi că încă n-aţi citit-o“ şi mă trezesc cu sentimentul că am descoperit un mare adevăr – toate lucrurile sunt mai frumoase dacă sunt citite. Apoi, visul cu raftul de cărţi: se întâmplă ceva în vis şi constat că etajera nu mai e pe hol, unde tocmai am meşterit-o din scânduri mirosind puternic a lemn; Laura îmi spune, în vis, că mă aflu într-o poveste dinainte de existenţa etajerei. Mă întorc în prezent (tot în vis), ea tot nu e, dar se reîntrupează treptat, întoarcerea/revenirea mea spre prezent nu e bruscă, are nevoie de timp – un timp al amintirii? Lucrurile există câtă vreme le ţii minte şi ţi le aminteşti, altminteri se pierd. În uitare.

Apoi nenumăratele reveniri ale visului în care îmi ridic uşor genunchii la piept şi încep să plutesc razant cu pământul – zborul se petrece totdeauna în locuri cu iarbă şi flori, cu fântâni şi tufe înflorite şi nu e niciodată înalt, departe de pământ. Îmi zic, fericită, uite că zbor şi nu e în vis, ce încântare, eu care crezusem că numai în vis poţi zbura! Sunt atât de convinsă că e aievea, încât mă trezesc cu ochii plini de lacrimi. Lacrimile dezamăgirii – vreau să revin în starea de veghe pentru a verifica iute realitatea zborului, deşi cu inima îndoită, căci ţin minte „deja“ că nu-i adevărat, de unde şi lacrimile.

Vise care revin periodic, în variante uşor modificate: visul cu pivniţa/beciul în care cobori adânc, adânc, iar jos sunt făpturi tăcute, fără ochi, ameninţătoare. Mereu aceleaşi detalii – lumânări, umbre transparente, aşteptări fără nume. Apoi căderile de pe verande înalte, secundele nesfârşite ale căderii, cu inima cât un purice, gâtuită, sufocată, înnebunită de groaza atingerii pământului şi dorind să se întâmple odată. Să ies din lumea-care-cade. Visul cu noaptea pustie, eu în mijlocul oraşului, singură, încercările repetate şi repetat eşuate de a ajunge acasă – totul are ceva cald/ameninţător, un miros de animal hăituit, de lucruri bine ştiute, dar de neştiut. Ştiu, net, că am mai văzut toate astea, că nu-s adevărate, dar realitatea lor e, cumva, pipăibilă. Toate miresmele îmi sunt familiare până la greaţă. Paşii îmi răsună pe caldarâm, îi aud, îi simt cu un fior, mă ştiu urmărită, încolţită, întorc brusc capul şi atunci o văd – cupola înaltă, grea, jumătatea de sferă a catedralei, luminată de jos, cu o lumină verzuie, de mlaştină rece, se înalţă la un singur pas lângă mine, tăcută, insinuantă, strivitoare. Turnul bisericii săseşti îmi apare în vis mereu vătuit, ocrotitor, cu umbre sepia şi cu o duioşie/înduioşare de ceva pentru totdeauna pierdut. Imaginea lui se leagă de copilărie, de părinţi, de locul meu. Clopotele de turlă săsească sunt ale mele, cântă pe limba mea. Ele au ritmul sferturilor de oră, intră în componenţa orelor mele. Nu au nimic de sărbătoare ori de alarmă a tuturor, nu sunt comunitare decât în subsidiar... Alteori, mă aflu într-un loc străin, pe o stradă în pantă suitoare în faţa mea. Păşesc grăbită să văd ce e dincolo de culme, trec printre copaci, mă împiedic, ajung în fine, deja cu răsuflarea tăiată, gata să primesc imaginea. Sunt sus, e o prăpastie dreaptă în faţa mea, iar jos, masivă, sumbră, teroare mută, cu un zâmbet ironic în colţul cupolei, o catedrală care amestecă toate catedralele pe care le-am văzut aievea ori în filme şi albume. Uneori îşi schimbă înfăţişarea într-un joc misterios – râd de fiecare dată, uşurată, da, ştiu, e acelaşi vis. Îmi place aroganţa lor, tot aşa cum îmi plac palatele, castelele, neapărat cu ziduri vechi pătate ici-colo de verdele vreunei iedere. Îmi par munţi trucaţi, încropiţi de mâna omului. Le simt viaţa secretă, le ştiu foarte apropiate şi străine în acelaşi timp. Călătoriile sunt atât de labirintice, cu atât de aglomerate detalii arhitectonice, cu istorii complicate ale locurilor pe care le văd, încât mă întorc istovită, epuizată ca după o călătorie adevărată. Şi la fel de plină de zvonuri despre alte lumi. Între „ţările“ visate şi cele văzute aievea nu fac nicio diferenţă. Mă atrag ca alterităţi misterioase ale locurilor mele, alteri pe care eul meu integrat îi ţine la respectuoasă şi prevenitoare distanţă. Revin, din astfel de vise, la cel cu casa-cu-multe-încăperi, pe care o am, e a mea, dar am uitat-o. Mereu aceeaşi uimire – cum am putut uita de toate aceste încăperi, de terasele deschise spre mare, de pădurile la doi paşi, toate ale mele? Atunci ajung, în fine, în ultima încăpere, cea oprită, ca în poveşti. Acolo e mereu uşa care nu poate fi încuiată, care se deschide ameninţător şi nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Mă zbat s-o prind în ţâţâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere. În van. Cade, e îngustă, elastică, alunecoasă, mă lasă în voia unui afară străin şi rău. Adesea, deschide spre o scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Sunt toate vise pe care le leg de vechea/violenta/inexplicabila (nu ştiu ce anume a născut-o, ce întâmplare a dezlănţuit-o) mea claustrofobie – nu-mi plac lifturile, încăperile foarte joase, locurile din spate ale unei maşini cu uşi doar în faţă, culoarele înguste, peşterile, hainele strâmte etc. În mod straniu, tot claustrofobie aş numi şi spaima de spaţii deschise, de câmpuri ca o tipsie, fără dealuri în jur. Mă sufocă şi unele, şi altele. Casa „mitutică“, visată de Eminescu, îmi e pe măsură, dacă are ferestre mari şi uşi de deschis/închis locul după plac. Cred că îmi convine o apărare/ocrotire necopleşitoare, care să nu-mi incomodeze gesturile diurne ori nocturne, o libertate sub control, aş zice. Pe care privirea roată s-o poată cuprinde şi care să lase întreagă taina/ameninţarea de dincolo de ea.

Cred în visul retrospectiv, nu prospectiv. Totuşi, recunosc că am avut nenumărate stranii vise prevestitoare, nu din categoria celor pe care le ajustezi după eveniment, involuntar, ca să iasă pasienţa. Am avut de fiecare dată martori, le-am povestit şi s-au dovedit imediat cu înţeles. Uite un exemplu: în dimineaţa lui 18 ianuarie 1999, m-am trezit brusc cu o vagă nelinişte. Era încă devreme. Am închis la loc ochii şi am căzut într-un coşmar scurt şi dens: eram lângă o clădire mare care se prăbuşea lent şi implacabil. Îi vedeam bucăţile de tencuială desprinse cu mici trosnete, fisurile din pereţi, podelele despicate pe sub care curgea o apă tulbure, noroioasă. Adrian Popescu, Angela, soţia lui, eu, Eugen Uricaru, Luci Papahagi, zgribuliţi, priveam neputincioşi năruirea. Un telefon negru ţârâia strident pe o scândură udă desprinsă din podea. O voce feminină, străină, mă anunţa că nu se mai poate face nimic. Visul avea detalii înspăimântător de sticloase, teribile. Am povestit visul în drum spre editură, cu o insistenţă cobitoare. Mă obseda. La redacţie, a sunat telefonul. O voce feminină (era Marta Petreu), pe care n-am recunoscut-o în prima clipă, stupoarea şi durerea îi frânseseră timbrul, mă anunţa că a murit Marian Papahagi. La Roma, în acea dimineaţă. La ora coşmarului meu. Mai târziu, la cimitir, am ascultat, zgribulită, înfiorată, cât de greu a fost săpată groapa, căci de sub scândurile puse de gropari ţâşnea mereu o apă noroioasă şi se surpau pereţii...

Au mai fost şi altele, multe şi mărunte, aşa încât nu de puţine ori am putut spune: „Ştiu. – De unde? eram întrebată. – Am visat...“ Cu toate astea, nu cred în visele prospective. În ale mele văd mai degrabă nişte ciudate şi interpretabile coincidenţe. Recunosc, pe de altă parte, că îmi place să mă joc de-a ştiutul şi de-a prezicerea. Joc încurajat de Jocul cel mare al întâmplării care a făcut să se împlinească multe dintre presimţirile mele şi să capăt, astfel, un nemeritat credit. Intrând în jocul meu, apropiaţii îmi cer sfatul când pleacă la drum şi se gândesc de două ori înainte de a-l face dacă mărturisesc că am un feeling negativ...

Cum visele sunt locurile mele cele mai importante – singurele care au rămas mereu ale mele, celelalte, locurile reale şi formatoare, dispărând odată cu vârstele mele succesive undeva înăuntrul minţii –, e firesc, pentru mine, ca ele să fie mereu locuite/populate de fiinţele cele mai ale mele, părinţii. Murind, amândoi mi s-au încredinţat. Partea mea de moarte a crescut, însă nu macabru, nu înspăimântător. Fără-de-răspunsul morţii lor mi-a crescut nemăsurabil răspunderile. Am rămas urma lor aici şi le ţin locul atâta timp cât departele e încă departe.

Îi visez noapte de noapte. Visele sunt mereu complicate, cu multe amănunte, colorate, încâlcite, dense. Ei nu lipsesc niciodată, în nicio noapte. Imaginea celor două morţi petrecute sub ochii mei nu mă (mai) părăseşte. Văd mereu fiecare detaliu şi neputinţa mea în faţa treptatei, sfâşietoarei lor plecări. Cele mai tulburătoare vise ale nopţilor mele încărcate de imagini sunt cele cu moartea şi învierea lor repetată, cu amănunte mereu mai sfâşietoare, întâmplări în care nu pot interveni şi în miezul cărora ajung mereu prea târziu pentru a mai putea face ceva. Neputinţa mea în faţa muririi lor, nu a morţii în general, e o vină aproape insuportabilă, alunecând în coşmar. Uneori, scenariul se umanizează, dar lucrurile nu-s nicidecum mai bune, căci visul propune atunci varianta uitării mele vinovate. În vis, îi uit, cum nu i-am uitat niciodată, vii sau morţi, iar această uitare ficţionată oniric e cel mai atroce dintre coşmaruri. Toate încercările de a ajunge la ei sunt grele, imposibile – telefonul nu are disc ori îi sunt cifrele alandala, uit numărul şi îl tot refac înnebunită de urgenţa de a le auzi glasul, semn că totul e în regulă; autobuzele mă scot afară din oraş, mă poartă în cartiere necunoscute şi ameninţătoare, mă lasă în câmp, e mereu noapte, frig şi urât, inima mi-e grea („am inimă rea“, se spune pe la noi când tristeţea fără nume şi presimţirile negre se amestecă), încerc să fug, genunchii se înmoaie, noroiul e negru şi lipicios; vreau să le duc ceva bun, dar orice aleg e vechi, stricat, se împrăştie în resturi urâte, degradate. Dacă ajung la ei, scena e atât de atroce, încât mă trezesc sufocată de durere. Scenele de la spital ori de acasă ale morţii lor, scene „fireşti“, adică normale, cu acea normalitate rece şi matematică a îngrijirilor ultime faţă de muribunzi şi morţi, sunt acum, în coşmar, întâmplări din viaţă, din viaţa mea cu ei. Mama zace într-un colţ de cameră, slăbită şi resemnată, uitată de luni în şir, tata atârnă în balcon, într-un soi de hamac mizer, cade şi recade din viaţă în moarte, asigurându-mă că totul e în regulă, balconul se surpă şi nu-l pot opri, casa nu mai e a noastră, e un loc-de-trecere cu reguli străine, nu pot reface relaţia noastră de altădată. Uşurarea din zori că totul a fost doar un vis abia de mai poate pune lucrurile la locul lor.

În fine, lucrez la o Carte a viselor. Una situată la mijloc de proză egografică şi eseu. Îmi place ipoteza „specialiştilor în somn şi vise“ numită a continuei activări. Funcţia somnului ar fi de a transfera datele din memoria temporară în cea de termen lung. De aceea, visele au continuitate în interiorul aceluiaşi vis, dar suportă şi comutări bruşte între două vise. Memoria de lungă durată e verificată în timpul veghei prin confruntare permanentă cu realitatea, ceea ce nu se întâmplă în timpul somnului... După Freud, pentru a nu fi tulburat în munca sa nocturnă, subtextuală, creierul ştie să fabrice poveşti de răspuns la stimulii exteriori, contextuali (care, desigur, nu încetează în timpul somnului nostru), visele fiind o forma ficţională de răspuns. Texte fictive. Visând, nu ne trezim imediat pentru a răspunde vreunui stimul sonor, de pildă, fie el indiferent ori care ne vizează anume, iar creierul, scutit de responsabilităţi prin intervenţia visului, îşi poate vedea mai departe de codificarea şi stocarea datelor. Tot aşa, visele rele ar fi antrenamente onirice de răspuns la emoţii negative reale. Visele premonitorii sunt conexiuni subconştiente ale unor informaţii pe care le deţinem despre acţiuni viitoare. Visătorul poate integra gânduri pe care nu îndrăzneşte să le lege în stare de veghe...

Irina Petraş

Vise bune, vise rele

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)