Sinonimul nopţii, uitarea

  

Ovidiu Pecican

 

Cum s-a întâmplat să mă nasc într-un moment al anului când noaptea domneşte netulburată, singura lumină – e drept, generoasă şi scânteietoare – dând-o, sub lună şi stele, dacă e senin, ori sub bănuiala norilor, dacă nu e, zăpada, pot spune că noaptea mi-a devenit din prima clipă un complice apropiat. Poate chiar dinainte de secunda unu a vieţii, dacă e să mă gândesc că suspendarea în marea amniotică, departe de sursele exterioare de lumină, nu va fi îngăduit decât fasciculele de raze autentice, care lipsesc din paginile de optică ale manualelor scrise de fizicieni, dar se regăsesc, în reflexe inegale, prin cărţile teologilor, ale iluminaţilor sau ale marilor nostalgici.

Nu cred că un capricorn se poate dezice în vreun fel de noapte. Are picioarele prea înfipte în pământ pentru asta. Nici pictorii nu pot (deşi între cele două remarci legătura o face, aleatoriu, asocierea liberă). Descoperirea haşurărilor, a penumbrei, clarobscurului şi a grundurilor flamande, întunecate până la suprapopulare, a dat volume, reliefuri, profunzime de câmp şi complexitate nu doar peisajelor, ci şi, ori mai ales, chipurilor umane. Poate de aceea repet, din când în când, butada – la care numai eu zâmbesc – că „Noaptea e un sfeşnic bun“. Într-adevăr, ochiul care se închide spre exterior devine vigilent într-un alt orizont. Şi, ca el, noaptea dezvăluie forme şi consistenţe pe care ziua, hiperrealistă şi destul de neconcesivă din fire, le ascunde ori le ignoră. Drept care şi ceea ce numeam mai sus „suspendare amniotică“ s-ar prea putea să se dezvăluie, privită cu un ochi nocturn, ca fiind o splendidă navigare în apele nemărginite ale maternităţii, sub laserul unei lumini de dincolo de dimensiuni şi regnuri, de vârste şi zodii.

Ca scriitor, asemenea fapte mă determină să gândesc că, dacă ipoteza talentului, a „înzestrării naturale“ a artistului, a „darurilor“ cu care vii în viaţă s-ar verifica, atunci asemenea lucru ţine tocmai de felul în care proiectul uman înfăşurat în sine însuşi, crescând răbdător vreme de nouă luni de zile, are privilegiul de a fi scăldat sub soarele unei expuneri pe care o putem numi „spirituală“ sau „metafizică“ sau, pur şi simplu, „divină“, primind ceva din nimbul care mai târziu ajunge, dacă ai noroc, să se exprime suveran prin faptele tale de creaţie. Imaginaţia, fantezia, darul ficţional, care modifică atomii lumii până la a face vizibilul neglijabil şi invizibilul suveran deplin al timpului vieţii terestre, vin, aşadar, din această noapte aparentă, din ceea ce, nefigurând pe o hartă medievală, nu se va desemna printr-un „hic sunt leones“, ci va fi înţeles ca indistincţie, apeiron, noapte. Din indistinct lucrurile, făpturile, imaginile şi vocile coboară şi se înfiripă – altminteri decât în metafora tehnologizată a acestor idei arhaice, Matrix – la nesfârşit, făcând inteligibil pentru cine poate înţelege că actul creaţiei, al desprinderii din haos, este o generare continuă, neobosită, în virtutea unei legi pe care, din lipsă de resurse intelectuale mai mari, obişnuim să o numim generozitate. Apelând la cea mai potrivită înţelegere de care dispunea, inteligenţa instantanee a intuiţiei producătoare de imagini, omul a reprezentat acest fenomen misterios şi dătător de speranţă prin simbolul cornucopiei; un alt mod de a face să apară din nocturn, deplinul îndestulător niciodată sfârşit.

A trebuit să treacă mult timp, omul să piardă calea de acces iniţială la potecile paradiziace, sărăcind oarecum, pentru ca noaptea să fie înţeleasă ca opusă zilei încărcate cu promisiuni şi beneficii. O asemenea metamorfoză evidenţiază un alt dar sinonim nopţii: uitarea. La origini, Tiamat – „maica Hubur cea care naşte totul“, cum o numeşte Enuma Elish – nu conota în niciun fel maleficul, ci doar plenitudinea indistinctă ce putea conţine şi lumea, dar şi originile şi metamorfozele ei pre- şi post-ordonatoare. Dar aceasta se petrecea în vremea ingenuităţii compacte, pe când raţiunea nu se separase de celelalte guri ale cunoaşterii, discriminând, ca mai apoi, între ordine şi haos. Iar când poetul murmură că „timpul creşte-n urma mea, mă-ntunec“, el face să vibreze în hăurile concentrice ale sufletului, care leagă futilul acestei clipe de arhetipalul boltit peste arcadele fiinţei noastre, imaginea trecerii timpului, a dinamicii succesiunii ireversibile, ca înserare şi înnoptare.

Evident, e noapte când îmi vin în minte şi mă străbat, în străfulgerări, dintr-o parte într-alta, toate acestea. Lumea doarme, refugiată în caravela uşoară a somnului ori purtată pe mările lui Hypnos de trireme a căror navigare e ritmată spasmodic de ritmul cu care sclavii invizibili îşi lopătează somnambulic destinul în călătorii circulare. La drept vorbind, noaptea conţine şi ziua; cea care a trecut şi cea care, nu peste mult, va răsări.

Mă regăsesc în această completitudine, metaforă rostogolitoarei Fiinţe vizibile şi invizibile, finită şi nesfârşită, a cărei viteză nu este decât încremenirea măreaţă pe care o contemplăm, printr-un paradox, dinăuntru şi din afară, totodată, cu spaimă, cutremurare şi înfiorată bucurie.

Ovidiu Pecican

Sinonimul nopţii, uitarea

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)