O uşă deschisă

  

Ana Mureşan

 

Pentru mine noaptea e o uşă deschisă, mă îmbie să intru. Adesea prefer să-mi prelungesc somnul de după-amiază, pentru a fi seara odihnită. Sau adorm seara devreme, spre a mă găsi miezul nopţii trează, în cel mai complet sens. Rar mi se întâmplă ca miezul nopţii să mă prindă dormind. Noaptea e timpul benefic în care scriu, ascult muzică, citesc, îmi amintesc că exist.

Dincolo de uşă se află libertatea. Sau speranţele eşuate. Sau iubirea, sau disperarea până la limita suportabilităţii; noaptea e scena războaielor intime pierdute, purtate în muţenie, în taină deplină. Noaptea are nenumărate feţe. În burta nopţii se află întrebările şi răspunsurile la gesturile imperfecte, pervertite ale existenţei diurne.

Noaptea mă simt în siguranţă, ocrotită de agresiunile zilei. Niciodată n-am asociat noaptea cu un timp al fărădelegii, mai degrabă cu unul al faptelor eroice, al stărilor excepţionale care irump în cotidian, ameliorându-l, întregindu-l. Îmi amintesc de o noapte din copilărie, petrecută în satul natal al tatălui meu, pe valea Someşului, eram în vacanţă, aveam poate 9 ani, când tata m-a luat cu el la pescuit. Memoria mai păstrează din acea noapte doar imaginea tatălui meu, intrat până la coapse în apele râului, ţinând în braţe un somn uriaş (astfel îmi păru atunci şi poate că aşa a şi fost) şi zbaterea peştelui grozavă, plesnindu-i faţa şi umerii. Se petrecea ceva măreţ în orele mici ale nopţii, apa lucea aidoma unei spinări de animal fără nume, aurită de luna ce ieşea din când în când dintre nori, când tatăl meu, acel bărbat tânăr, căruia îi conştientizam pentru prima dată frumuseţea fizică, făcea efortul de a elibera peştele din cârligul undiţei. Era ca într-o iniţiere, o primă lecţie despre lumină şi întuneric pe placa de cupru a peisajului, pe care noaptea o delimita dându-i contur.

Există nopţile în care rămân numai cu mine, atât de aproape de mine încât devin una cu mine, atunci singurătatea îşi face cu mine de cap, sunt cu mult mai puţin singură însă decât aş fi în mijlocul unei mulţimi. Sunt nopţile în care-mi iubesc trupul prezent şi dau seama de el.

Contemplu fotografii vechi şi lumea lor se animă. Există nopţile când, atrasă ca într-un sorb, intru în trecutul existenţei mele, populat de femei cu ochii verzi, oblici, cu pomeţii proeminenţi, îmbrăcate în veşminte misterioase, ascunzând trupurile ce au purtat sămânţa neamului meu, sămânţa bărbaţilor cu calităţi de bărbaţi – din nefericire, în zilele noastre, acestea au devenit atribute ale rarităţii: devotament, responsabilitate. Alături de ele, chiar ei, misterioşii domni de demult: şezând cu ambele mâini sprijinite de genunchi sau pozând în picioare, cu unul din braţe sprijinit de umărul femeii, purtând „mustaţa imperiului“ sau obrazul bărbierit, cu melonul sau clacul depus pe o măsuţă alături, în straiele militare ale timpului sau în cele „nemţeşti“, sau în minunatele straie ţărăneşti, atât de „curate“, cu stilul, definit oricând de bunul-gust al simplităţii. Acum, în ora de noapte îmi întâlnesc stirpea: agricultori, preoţi de ţară, medici, avocaţi şi strămoaşele mele, cărora aproape că le simt mirosul ca un halou în jurul meu, pentru că trăiesc în gesturile mele, care le imită pe ale lor, topindu-se în timp dincolo de amintire şi de istorie.

În măsura în care memoria e existenţa sesizabilă, există nopţile în care am însoţit în moarte fiinţe dragi. Am şezut alături de cel ce pleca, am trăit acel timp doar pentru el, i-am vorbit dacă a avut nevoie de cuvinte şi am tăcut, respectându-i dreptul la tăcere, i-am ţinut mâinile într-ale mele, până când acestea au devenit reci, ducând căldura mâinilor mele dincolo de marginea peste care eu nu aveam acces şi nu-i mai eram de folos. Pentru cine a fost mai greu? După o astfel de noapte eram prăpastia de după cutremur, în care, cu paşi firavi, se instalează speranţa şi pacea cum alta nu are seamăn. Altfel, cum ar fi fost suportabil următorul ceas şi următorul şi restul ceasurilor şi al zilelor?

În liniştea nopţilor mi-am definit cel mai adesea rostul pe lume. Există nopţi fără somn, dar nu ale unei lipse, ci ale preaplinului. La capătul lor, când stele pălesc în irisul îngheţat al dimineţii, mă strecor în patul aşternut pentru somn, astfel cum, din nebăgare de seamă, ai împinge o piatră peste jgheabul unei fântâni. N-o mai aud căzând.

Ana Mureşanu

O uşă deschisă

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)