Toate astea
şi încă multe altele...

  

Rodica Marian

 

            De-aŞ fi rămas numai (deşi am fost ciclic, prea des chiar) din stirpea (funciară umanului), cea exponenţială, marcată (ca model literar), de pildă, de senina, încrezătoarea, nevinovata Cătălină, aşa cum o califica Constantin Noica în reinterpretarea celebrului Luceafărul (deşi eu am demonstrat, cred, irefutabil, că, în text, personajul este mai curând complicat, fiindcă este veşnic nedecis şi nehotărât, în subsidiar vrând să-şi împlinească şi dorul de suflet, şi cel de inimă), aş zice cu graţie: Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniştea uitării...//... De-aceea zilele îmi sunt/ Pustii ca nişte stepe,/ Dar nopţile-s de-un farmec sfânt/ Ce nu-l mai pot pricepe. Şi de-aş mai fi numai aşa, precum Cătălina, aş invoca: O vin’ dar noapte, vină! (variantă în versiunea genuină, A, a poemului), în loc de De ce nu vii tu? Vină!

Şi totuşi, noaptea mai este pentru mine o stare de graţie, adevărat spaţiu protector al vieţii, fiindcă am darul somnului, pot dormi şi ziua, şi noaptea, de aceea, prin excepţie, iubesc rarele-mi insomnii, mai în tinereţe le provocam cu tot dinadinsul, simţind, în noapte, cum mintea şi antenele de înţelegere, pătrunderea intelectuală, puterea asimilării, forţa atenţiei, creativitatea, invenţia, revelaţiile conexiunilor etc. încep să duduie pe măsura înaintării în noapte... În copilărie inventam tot felul de stratageme să ocolesc interdicţiile de a citi noaptea, unele cu consecinţe hazlii, cu păţanii periculoase...

Acum, tot mai des, cel mai bun randament intelectual şi, prin urmare, frenezia nopţilor de odinioară le simt dimineaţa, rareori, în zori...

Dar noaptea, dacă este o lume alternativă, misterioasă, este numai fiindcă se presupune că adăposteşte visele, deşi eu visez şi ziua...

Nu-mi rămân în amintire coşmarele ori intensele avertismente, cu excepţia viselor în care cuvintele sunt singurele evenimente, rostite de o voce ce mi se naşte în auz şi care mă atenţionează sentenţios: Fii atentă, nu dormi, reţine: – Vine m e n i r e a, menirea, ştii cuvântul? Înţelegi?... Alteori, un test mai banal, tot auditiv: – Parura, nu prea o vezi, dar ştii cuvântul? Eu mă lupt să răspund, cum că ştiu ce-i o parură, dar glasul se înstrăinează şi devine imperativ, rece, didactic...

Nu aştept să visez, parcă uit chiar, cu totul şi cu totul, că visez uneori miraculos...

Şi mai rău, uit unele vise dintr-acestea, dar ştiu că nimic asemănător ori măcar imaginabil nu am trăit în viaţă, în trezie. Unele stări sunt ca o beatitudine fără motiv, o supercomodă cabină florală de transport autoteleghidat, aşa ca şi zborurile din vis, în care-mi simt uşurătatea trupului şi deţin comanda vitezei de zbor ori de înălţare, pot reacţiona în funcţie de anturaj, dacă vreau să zbor deasupra unor lucruri, oameni etc. De obicei nu mă despart de trupul meu cunoscut, chiar dacă este în starea lui de demult, dar sunt şi câteva vise în care fiinţa mea lipseşte cu totul, nu şi conştiinţa sinelui, iar atunci dematerializarea este fastuos reprezentată plastic, în jocuri de forme caleidoscopice, în cristale strălucitoare şi intens mişcătoare, în arabescuri fabulos compuse şi descompuse şi totul se atinge de-o amintire fugară, a unei penumbre dintr-o zi de vară, eu copilă, dormind într-o cămăruţă blând răcoroasă...

Rodica Marian

Toate astea şi încă multe altele...

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)