Sînt un diurn

  

Gelu Ionescu

 

Sînt un diurn, prin excelenţă. Un doctor bătrîn m-a învăţat, pe cînd eram foarte tînăr, că somnul de dinainte de miezul nopţii e cel mai sănătos şi odihnitor. Eu am urmat acest sfat toată viaţa, în afara intimităţilor (şi, evident, a somnului lor), nu am scris noaptea nici puţinele poezii (hai să le zic aşa, ca să nu le supăr), cu atît mai mult textele critice sau eseistice – hai să le zic aşa ca să le supăr. Totuşi (totuşi!) mi-a plăcut să dansez toată noaptea în compania prietenilor şi prietenelor – au fost zeci şi zeci de nopţi, între anii ’56 şi ’82, despre care am cea mai bună amintire (sper că şi partenerele mele...). Unii amici ziceau, cu un aer ştiutor, că „dansul e un pretext...“ Poate, nu l-am simţit aşa, dar dacă mă gîndesc bine, ca unul care a frecventat, cu interes mediocru, spectacole de balet şi dans clasic sau modern (90% din baletele „clasice“ au şi un sens de perversiune sexuală: Lacul e o poveste de zoofilie, Giselle una de necrofilie, cît despre Mandarinul miraculos de Bartók este chiar un înfocat act sexual complet), s-ar putea ca pretextul să fie, cu adevărat, o pornire. Cît priveşte dansul contemporan, din care mai privesc cîteodată reprezentaţii celebre la televiziune, el este, nu o dată, o splendidă poveste gestuală care nu are cum ocoli erotismul, chiar reprezentarea directă prin gest a unei iubiri complexe inevitabile, cînd e vorba de corpul minţii sau al sufletului. Exclud lecţiile inepte de gimnastică şi fitness de care e împînzită lumea nobilă a dansului. Nu mi-au plăcut dimineţile decît în condiţii peisagistice deosebite, nopţile nu mi-au părut o alternativă a vieţii, ci o parte a ei, inevitabilă şi uneori, rareori, fascinantă; cît despre vise, regim cu alte legi, nu mai îndrăznesc să spun nicio vorbă după ce am citit Interpretarea... lui Freud. Mai bine să încerc a le uita decît să-mi tulbur mediocritatea. Înţeleg şi gust tot ceea ce ţine de misterul nopţii în literatură, muzică sau arte plastice (cu excepţia înfiorătoare a Capriciilor lui Goya). Întîlnirea cu „reprezentările“ nopţii în aceste părţi esenţiale ale vieţii mele mă tulbură, mai ales mă încîntă şi mă aduce pe un tărîm care nu e al meu, dar îmi aparţine. De altfel, de 25 de ani, obişnuiesc să ascult înainte de somn muzică, de cîteva ori, într-o săptămînă să zicem, aceleaşi piese, fie ele de muzică de cameră, cum se zice, fie chiar opere. Abia după aceea trec la ceva nou (vechi), cu care procedez identic. Aceasta e „arta mea poetică“. În ultimul timp, alternativ, citesc Evangheliile – aşa se cuvine să facă un om care se apropie pîş-pîş...

p.s. Tot ceea ce am scris mai sus e o pură invenţie pseudoliterară, care nu are nicio legătură cu personalitatea mea. E o ficţiune, „ficţiunea străinului“... cine crede în sinceritatea răspunsurilor la întrebările unei anchete iscusite sau indiscrete, după caz?

Gelu Ionescu

Sînt un diurn

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)