Nopţile mele zvăpăiate

  

Dumitru Cerna

 

Noaptea m-a înspăimîntat întotdeauna, dar mai cu seamă pînă pe la 30 de ani. În copilărie, poveştile mamei cu strigoi sau cu ciurvine (iele, în meglenă) mi-au stârnit imaginaţia şi mi-au alimentat teama de noapte, de miezul ei. Pînă am citit Maestrul şi Margareta. Amuşinam mai abitir ca o jivină, stînd la pîndă şi inventariind fiecare zgomot suspect, mişcare nefirească ori mireasmă străină, pînă cînd mă fura somnul, dacă mă mai fura. Dimineţile erau binecuvîntate. Scăpasem de încă o noapte. Ziua mi se părea un timp în care nu mi se mai putea întîmpla nimic rău, mizînd pe desluşirea prin vedere. Aşadar, fiind un timp al spaimei, nopţile mele n-au exclus imaginea morţii. Ea se contopeşte şi acum cu aceea a nopţilor. Poate şi din cauză că tata a murit în noapte, cînd noi, copiii lui, dormeam, iar plînsul mamei ne-a trezit brusc şi violent, cu spasmele uluirii în suflet. Indiferent de cît de bine sau uşor – spun medicii – ar fi să mori în somn, bunăoară, moartea aceasta mă cutremură, cu atît mai mult cu cît, producîndu-se-n somn, urma ei ar fi mai pregnantă în locul unde s-a produs. Lya Hubic – marea noastră soprană – îmi spusese într-o convorbire telefonică: „Domnule Cerna, pentru mine fiecare zi pe care o apuc este un dar de la Dumnezeu“. Avea 90 de ani, iar noaptea, şi pentru ea, era timpul cel mai posibil pentru a muri, într-o inconştienţă nu pentru toţi binecuvântată.

Ani în şir, în adolescenţă şi în prima tinereţe, aşteptam noaptea, cu o înfrigurare calmă, pentru lecturile mele avare, abundente, acaparatoare. Citeam pînă spre dimineaţă la lumina unei lanterne, sub pătură, pentru a nu deranja pe nimeni, în căminele ori gazdele pe unde am tot colindat, iar mai tîrziu, în garsonierele ticsite de cărţi, la lumina unei lumînări groase, din acelea ce se folosesc pentru taina cununiei. La adăpost de lectură, bucuria comuniunii cu eroii cărţilor şi cu întîmplările vieţii lor înlocuia pustiul presimţirilor din copilărie. A fost un timp al desfătării noptatice, al intrării într-o lume misterioasă şi rourată de asemănări şi coincidenţe bizare.

Moştenind-o pe mama, care a trăit o viaţă în miezul aprins al viselor ei, şi pentru mine noaptea înseamnă intrarea în vis, iar visele, ca şi în cazul mamei, mi-au revelat semnele premonitorii ale unui destin convulsiv. Eu trăiesc în timpul viselor nopţii asemenea întîmplărilor zilei: neliniştit, spăimos, revoltat, surîzător, agitat, neputincios, timid, gîtuit de emoţii, generos, iubitor, cald, împăciuitor. În decembrie, l-am însoţit pe poetul şi prietenul meu Marcel Mureşeanu, în Bucovina. Am dormit în aceeaşi cameră de hotel. În prima noapte, l-am avertizat că, fiind o cameră străină, un pat străin şi încă cineva în cameră, s-ar putea să sforăi, aşa cum ştiu că mă trezesc uneori, în astfel de situaţii, din propriul sforăit sau aşa cum îmi reproşase, cu o revoltă prietenească, Tudor Dumitru Savu, înainte cu un an de a muri, în cele cîteva nopţi budapestane pe care le-am petrecut împărţind aceeaşi cameră: „Ai sforăit ca o focă înjunghiată“.

Dimineaţa, nedormit, Marcel mi-a spus aproape sfios, chiar protector: „Măi, tu nu ai sforăit, tu ai strigat toată noaptea, te-ai agitat, te-ai zbătut ca-n spasmele morţii. Ai grijă, vezi ce se întîmplă cu tine“. În aceeaşi zi am cerut o cameră separată unde să-mi pot trăi eu tumultuos nopţile mele zvăpăiate, cu visele lor premonitorii cu tot.

Sunt nopţi cînd febra scrisului mă stăpîneşte. Acestea sunt nopţile mele albe. Nu le programez, nu îmi propun niciodată să scriu aşteptînd noaptea. Mă pun în pat să dorm, uneori chiar aţipesc, şi dintr-odată tresar: aprind veioza şi caut înfrigurat un petic de hîrtie. Niciodată nu am la îndemînă o foaie complet albă. Uneori scriu pe plicurile primite, pe manşetele unor ziare, pe şerveţelele Mariei aduse împreună cu ceaiul sau fructele pe care mi le aşază spre înfruptare, înainte de somn. Dacă reuşesc să întrupez vreun vers care să-mi şi placă, atunci somnul zboară. Îmi aprind o ţigară şi citesc pînă la epuizare versul încropit. Uneori mă trezesc şi scriu, convins că ceea ce aştern pe hîrtie am visat. Au fost şi poeme pe care mai întîi le-am visat, dar această misterioasă închipuire nu mi se întîmplă foarte des. De fapt nici nu ştiu dacă se întîmplă cu adevărat aşa. Ceea ce ştiu este că mă trezesc din somn şi scriu uneori şi un poem întreg, aproape cursiv, ca-n transă.

În ultimii douăzeci şi mai bine de ani, nopţile mele sunt şi prilej de a mă reîntîlni cu mine, cel pe care-l evit în timpul zilei. Adăpostul nopţii îmi revelează nu numai umorile, ci şi vraja nedisimulată a ascunzişului şi intimităţii. Atunci mă gîndesc şi la îndemnul parşiv al Sfîntului Augustin: Iubeşte şi fă ce vrei!

Dumitru Cerna

Nopţile mele zvăpăiate

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)