Noaptea polară

 

Francisc Baja

 

În general nu e bine să începi cu în general, căci cu siguranţă undeva vei spune precum s-a întâmplat, iar la final vei închide timid textul cu conştiinţa împăcată, scuzându-te pentru cele spuse.

În general, somnolenţa naşte aşteptări, căci eliberează dorinţe estompate de regimul diurn al existenţei neinteresante. Cu toţii dorim să fim somnolenţi, visători, atârnaţi în reverii în propriul nostru stup interior, în perfectul solipsism de care rutina, angajamentele, responsabilităţile, deşi eu nu sunt o persoană responsabilă, dar poate alţii sunt, şi alte hobby-uri similare, precum spuneam, de care viaţa cotidiană ne ţine întru totul deoparte, cauzându-ne ceea ce se poate numi o uşoară frustrare, făcându-ne ca odată cu ivirea apusului, cu toate accesoriile ei metaforic inepuizabile, să plonjăm în romantismul nopţii, ce reprezintă în cele din urmă şi alibiul scuzabil pentru crearea operelor literare, pe care într-o zi, cu siguranţă într-o zi sau poate seară, cineva le va citi, şi astfel cercul se va închide, fiecare deci cu vina lui. Personal, noaptea mă lasă rece. Însă, să nu căutăm indiferenţa sau ignoranţa căutată, în refuzul obscurantist de a apleca urechea la vocile nopţii, la eventualele murmure, căci murmure putem asculta şi ziua, şi chiar fără a trezi suspiciuni, asta dacă ne luăm profesia în serios, ci să chemăm prudenţa în actul argumentaţiei. O dată pentru că nu e cazul să fetişizăm aspecte ale vieţii nocturne, ci e preferabil să le investim în sexul opus, sau, în celălalt caz, deloc surprinzător, pe care nu-l mai menţionez, pentru că nu e deloc surprinzător. Dacă nu avem înclinaţie, naturală sau forţată, pentru niciunul dintre cele două sexe, lucrul este evident trist, dar cel mai bine este să ne procurăm un animal de companie, în nici într-un caz să nu ne mutăm în regiunile polare, unde legenda spune că eschimoşii sunt iremediabil condamnaţi la fericire. Este drept, în perioada în care şi eu am traversat accidental infantilitatea, noaptea reprezenta rezervorul de răspunsuri la întrebări pe care încă nu le pusesem, şi se părea că nu le voi pune niciodată. Dar, ca în orice traumă premergătoare vieţii adulte, am fost obligat să citesc şi chiar să scriu, lucru pe care, până la urmă, mi l-am iertat într-un târziu. Pe de altă parte, statistica spune, ceea ce e un fel de legendă a sociologilor, noaptea prizată în exces poate fi dăunătoare, adică poate fi noaptea surprinsă în amănunte misterioase, decodificată prin ritualuri de scrutare a cerului, iar odată zărită în concubinajul cu Luna poate părea o invitaţie decisivă la un ménage a trois, însă pe aici încep problemele. Excesul nopţii poate induce şi produce depresia, solipsismul, schizofrenia, ingrediente care ar face orice familie fericită; e drept, fiecare ar avea fericirea sa, impenetrabilă şi incomunicabilă. Evident că ele pot fi dobândite şi pe alte căi. La o adică, vi le pot procura şi eu. Dar prudenţa mea începe cu adevărat când sarcina scriitorală e legată ombilical şi metafizic de evenimenţialul nopţii. Ni se vorbeşte de opere create exclusiv sub fascinaţia nopţii şi că geniul, sau poate doar talentul, îşi iveşte excrescenţele inconfundabile şi de netăgăduit prin furoul străveziu al întunericului ce ne cuprinde pentru a stoarce din noi seva textualităţii perene. Să privim totuşi înspre noaptea polară şi să încercăm o circumspecţie. Până la urmă legenda spune că eschimoşii au fost cei mai fericiţi oameni de pe Pământ. Acum nu mai sunt. Dar, ca orice legendă, probabil şi aceasta îşi găseşte sursa în gestaţia îndelungată a nopţii. Deci totuşi să nu-i dăm crezare.

  

Francisc Baja

Noaptea polară

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)