Despre noapte

 

Paul Aretzu

  

Este apanajul firilor romantice să simtă voluptăţile – numeroase – ale nopţii, aşa cum analiticii, lucizii pot aprofunda aspectele sociale, morale, psihice ale somnului raţiunii. Vrând-nevrând, noaptea reprezintă porţia noastră de întuneric. Poate fi domeniu al odihnei, al obscurităţilor, al evaziunilor, al conjuraţiilor, al poeziei, al magiei, al contemplării lampisteriei celeste, viaduct spre moarte, spre iraţionalitate, suferinţă a insomniacilor. Noaptea nopţilor este, probabil, noaptea nunţii, amestec de bucurie şi taină. În întuneric au loc germinaţiile, procesele htoniene. Ermetismul, sepulcralul sunt ascunse de ochii lumii. Noaptea regenerează timpul: ca în O mie şi una de nopţi. Oricum, o zi nesfârşită ar anula frumuseţii timpului o dimensiune esenţială, fiindcă noaptea este partea nevăzută a zilei, în care toate stările sunt intensificate.

Din Biblie se deduce o întreagă teologie a luminii şi a întunericului. Fără îndoială că la baza ei se află un dualism etic, dar simbolismul este bogat şi nuanţat, cu numeroase resurse poetice. Astfel, Dumnezeu este lumină, Iisus Hristos este Lumina lumii, creştinii sunt fiii luminii, textele sfinte emană strălucire. Untdelemnul şi botezul conţin ideea unei abluţiuni luminoase. Sfeşnicul, candelele, lumânările, veşmintele preoţeşti din mătase sunt emiţătoare de lumină. Tot ce înseamnă strălucire dumnezeiască se manifestă în opoziţie cu întunericul. Domnul este lumină din lumină, iar Sfântul Duh este definit consubstanţial cu Tatăl, întru lumina Ta vom vedea lumină. Dar lumina lui Dumnezeu este o lumină imaterială, care nu înserează niciodată, taborică.

Ziua şi noaptea se pot defini contrastiv, iar Dumnezeu, în timpul Exodului, se manifestă ca un nevăzut vizibil, acţionând adecvat, ca un călăuzitor, ziua sub forma unui stâlp de nor, iar noaptea ca un stâlp de foc. În mijlocul increatului primordial, primul element ordonator este Logosul, concept care include sensul luminii. Apoi, pentru a crea alternanţa noapte-zi şi a declanşa mişcarea timpului, istoria, Dumnezeu creează luminătorii. În Biblie, este foarte prezentă simbolistica paradigmatică a confruntării dintre lumină şi întuneric. Iisus Hristos vindecă orbii, exorcizează. În teofanii, Dumnezeu este lumină înconjurată de întuneric, pentru că strălucirea lui este de nevăzut. În Noul Testament, Pavel şi Ioan vorbesc despre fiii luminii, sintagmă prezentă la esenienii de la Qumran, unde aceştia se află în luptă cu fiii întunericului.

Când se mută la cele veşnice, sfinţii, care îşi prevăd moartea, devin albi la chip şi revarsă o lumină intensă. Iisus Hristos înviat este asemănat luceafărului de dimineaţă. Pe când Lucifer, astrul înşelător, arogant, va cădea în adâncimile întunericului. Iadul este întuneric pipăit, cel mai din afară, în care arde focul care nu se stinge. Luminofor şi luminescent, Domnul este călăuzitorul, cel care reprobă direcţia greşită: „Noi aşteptăm revărsatul zorilor, dar umblăm în beznă. Umblăm de-a bâjbâitul, ca orbii lângă zid; ca şi cei fără ochi bâjbâim mereu, ne poticnim în miezul zilei ca şi pe întuneric; între oamenii în putere suntem ca nişte morţi“ (Isaia 59, 9-11). În cazul orbirii trupeşti, poate fi tămăduitoare lumina spirituală, dată de credinţă. Orice vindecare înseamnă o victorie a luminii asupra morţii, o depăşire a unei încercări, ca în cazul lui Iov. Ţelul îl reprezintă atingerea zilei a opta, cea liturgică, cea nesfârşită, după care nu mai urmează nicio noapte.

Întunericul este făcut să fie luminat. Sfeşnicele, candelabrele, chiar lumânările, stelele sunt ca nişte pomi de lumină. În întunericul blând, calm, din mijlocul bisericii se filtrează lumina transcendentă a vitraliilor sau licăresc aurele sfinţilor din fresce şi icoane sau tremură tainicele candele. În clarul zilei, lumina lor n-ar avea niciun rost. Candela este lumina care veghează noaptea, care nu lasă întunericul să stăpânească peste tot, care linişteşte muribunzii. Ea este lumina de sămânţă. Oasele martirilor sunt luminoase pe lumea cealaltă şi sunt făcătoare de minuni. Schimbarea la faţă semnifică trecerea trupului omenesc în lumină dumnezeiască.

Forţele întunecoase, htoniene, malefice, demonice sunt reprezentate sub forma şarpelui care-i ispiteşte pe protopărinţi. Căzuţi din lumina ideală a Raiului, aceştia sunt contaminaţi cu rău, cunosc suferinţa şi moartea. În popor, diavolul este numit necuratul, întunecatul. Noaptea în sine nu are cum să fie rea. Este, ca întreg timpul creat de Dumnezeu pentru a fi trăit, odihnitoare, necesară, plăcută, misterioasă, dar, în acelaşi timp, plină de ispite. Blaga numeşte tipul de cunoaştere bazat pe fermenţii mitici luciferică. Dar nu ceea ce se întâmplă în exterior contează, ci modul în care se confruntă lumina şi întunericul din interior. Iisus nu exorcizează noaptea din jur, ci demonii din oameni. Coborând în întunericul întunericului din iad, Mântuitorul eliberează sufletele care îşi recâştigă vocaţia luminoasă. Panaceul izbăvirii de moarte este iubirea. Pare-se însă că, în lumea de azi, complicată, competitivă, grăbită, indiferentă, hulpavă, a iubi Adevărul şi pe semeni este lucrul cel mai greu. Omul luminii este sociabil, filantrop, tradiţional, spiritual, pe când omul întunericului este egoist, anxios, anarhist, lasciv. Există o mare diferenţă între omul paradiziac, universal şi omul istoric. Sfinţii toţi, din toate vremurile, îşi sunt contemporani. Rolul lui Hristos a fost, în primul rând, de a da un exemplu dumnezeiesc de omenie. Există, în viziunea insuflată a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul, o ierarhie cerească, o urcare cu mintea în transcendent şi o contemplare a gradelor din ce în ce mai subtile de spiritualitate, până la inefabilitate, până acolo unde abia se poate defini apofatic (prin teologia negaţiei). În mistica sa, Dumnezeu este perceput în suflet ca rază a întunericului. După acest model, războiul, crima, vanitatea, toate păcatele capitale, ura, prostia, superficialitatea, corupţia, concupiscenţa pot forma o ierarhie a întunericului. Noaptea însă, cea orară, cea astronomică, de care ne bucurăm la sfârşitul fiecărei zile, nu are nicio implicaţie, este nevinovată.

În Biserica Ortodoxă, slujbele zilelor liturgice sunt numite Laudele bisericeşti: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia cu Ceasurile I, III, VI şi IX. Dintre acestea, Miezonoptica se mai săvârşeşte, la Athos şi în câteva mânăstiri de la noi, la miezul nopţii. Cuprinde o parte de slăvire a lui Dumnezeu şi o alta de pomenire a morţilor. Evocă totodată Patimile, Răstignirea şi Învierea Domnului. Trezirea călugărilor cu un clopoţel sau cu toaca, strângerea în taină pentru rânduială semnifică propria noastră înviere pentru Judecata din urmă. Troparele de la începutul Miezonopticii vestesc Parusia, adică a doua venire a Mântuitorului, care se va petrece la miezul nopţii.

Însă momentul cel mai de seamă, cel mai aşteptat, care constituie începutul şi sfârşitul sărbătorilor bisericeşti, îl reprezintă minunata Noapte de Înviere. Revelarea lui Dumnezeu se face la miezul nopţii, când la Sfântul Mormânt de la Ierusalim se pogoară Duhul Sfânt. Rostindu-se chemarea Veniţi de luaţi lumină! şi, apoi, dându-se de la unul la altul, se proclamă victoria luminii asupra întunericului. Dar, lucrurile se lămuresc şi mai bine atunci când aflăm că, de fapt, există o mistică a luminii, constând în cunoaşterea lui Dumnezeu prin raţiune, şi o mistică a întunericului, în cazul cunoaşterii prin iubire.

 

Paul Aretzu

Despre noapte

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)