Nopţile mele sînt zilele mele

 

Liviu Antonesei

  

Nu Ştiu alţii cum sînt, dar eu cînd mă gîndesc la nopţile mele nedormite sau în cea mai mare parte nedormite, la tot ceea ce am citit sau scris pe parcursul lor, îmi dau seama că nopţile mele sînt de fapt zilele mele. Încă de cînd eram licean, cel mai mult mi-a plăcut să citesc şi să scriu noaptea, astfel încît atunci cînd mi-a fost posibil, cam prin 1977-1978, cînd am devenit cercetător ştiinţific, am început să mă culc spre dimineaţa şi să mă trezesc spre prînz, dar de obicei cu vreo două ore mai devreme. Noaptea a devenit pentru mine atît de importantă, ca timp separat, aproape numai al meu, în acea perioadă, încît am scris cîteva zeci de pagini din Cartea nopţii publicate în volumul meu de debut, în 1988. Au mai trecut douăzeci de ani de atunci şi am mai scris cîteva zeci de pagini, dar cartea nu s-a terminat, ceea ce înseamnă că noaptea are încă aceeaşi semnificaţie pentru mine, că este la fel de importantă pentru lecturile mele şi pentru scris. Cum cu vîrsta avem tot mai puţină nevoie de somn, devenim cumva mai insomniaci, nu mă îndoiesc că nopţile mele vor deveni şi tot mai lungi, prelungindu-se cumva şi în spaţiul zilei. E adevărat, uneori, par să cad în „boala somnului“ şi nu mai reuşesc să fac distincţia dintre noapte şi zi. Şi cînd totul va deveni noapte, numai noapte, printr-un proces de răsturnare, nu voi mai citi, nu voi mai scrie, ci voi intra în sfîrşit în somn, în Marele Somn.

  

Liviu Antonesei

Nopţile mele sînt zilele mele

» anul XX, 2009, nr. 3 (226)