Guersande sau

Ardere de tot

 

Am un sentiment de indecenţă, deşi încă nu ştiu până unde îşi poate aroga literatura dreptul asupra vieţii – sau asupra morţii micuţe, aceea lipsită de orice neadevăr, artificiu sau podoabă stilistică –, scriind despre Guersande. Dacă stau să mă gândesc mai bine, resimt acest gol teribil, această neîncredere totală în puterea cuvintelor de a vindeca ori de câte ori drama şi durerea exprimate direct, frisonant şi epidermic până la indecenţă explodează din paginile unei cărţi al cărei autor a fost înghiţit de propria fantasmă poetică, care s-a aruncat, într-un fel sau altul, în maelströmul (eliberator?) de la rădăcina scrisului. Acolo unde, după cum spunea Boris Pilniak, viaţa roşie, bogată în sânge e înlocuită de viaţa albă de hârtie: moartea. Despre Guersande nici nu ştiu, de fapt, dacă a existat şi dacă povestea tragică ce a aureolat acum doi ani apariţia unei plachete emoţionante şi greu de uitat (deşi poate spun asta numai din cauza virtualului eveniment biografic ce înconjoară dispariţia unei autoare atât de tinere) nu e decât găselniţa unor editori care au vrut să zguduie puţin piaţa (sau obişnuinţele burgheze şi lipsite de mize decisive ale cititorilor de astăzi…).

Aşadar: în 2006, Editura Le Grand Souffle a primit câteva poeme semnate simplu: Guersande. Textele au fost trimise, spune editorul în nota ce însoţeşte apariţia volumului, după sinuciderea a doi adolescenţi de 16 ani ce s-au aruncat de la fereastra etajului 17 al unui mare magazin. A urmat publicarea acelor versuri puternice şi directe care amintesc, păstrând proporţiile, de tulburătorul poem/monolog al Sarei Kane din pragul sinuciderii (4:48 Psychosis).

În faţa unei asemenea poezii – de fapt, înaintea unei confesiuni de pregnanţa şi adevărul acestor versuri uneori încrâncenate, alteori suave şi îndurerat melancolice –, orice discurs critic e inutil. Pentru că, în definitiv, ce poate fi mai adevărat decât suferinţa injustă a celor pe care orice lucru neînsemnat îi răneşte, la vârsta când suntem sfâşietor de tineri şi de vulnerabili… În cazul lui Guersande, ceea ce rămâne este Avant de partir, cu întrebările ei fără răspuns, dar şi cu intuiţiile şi micile străfulgerări ale unei voci care nu strigă, ci ne şopteşte cu pudoare şi calm dintr-o noapte fără sfârşit.

 

înainte de a pleca
am 16 ani
nu dau vina pe nimeni
nu am pe nimeni

 

iată
s-a dus aşa de repede
copilăria
asta sau alta
nicio amintire grilajul
de la intrarea într-un parc
ceva teribil în fond

 

am intrat acolo pentru totdeauna

 

apoi
doar timp care nu trecea
toată durerea arzând

 

n-au văzut nimic

 

fără niciun reproş
bătrânii sunt precum lumea
părinţii doctorii chiar şi colegii
oamenii
perimaţi

 

înţelegeţi

 

eu nu înţeleg absolut nimic
simţeam sigilii de foc în cap
îmi vorbeau despre ochii mei
extraordinar de cenuşii

  

*

 

am 16 ani
nu am spus nimic
cui să-i spun
şi fără să spun nimic
deja
ei nu mă puteau suporta

 

o eraţi atâtea chipuri
fiecare cu chipul lui
sau cu mai multe
multe fără sfârşit
subliniind absenţa chipului meu […]

  

*

 

pentru binele meu
temniţa

 

totul a devenit prea întunecat
împingeam împingeam
în toate aceste nopţi
era ceva care să voia să ţâşnească
care împingea şi se răsucea
care voia o văpaie
forţa pasiunea dragostea
nu ştiu
e doar atât doar atât
în tot întunericul ăsta
cantitatea asta de timp
atât de simplu şi de dement
doar atât
e imposibil doar atât
şi focul acela plângea

 

mâine
vor veni să mă caute
nu vreau
nu o să merg

 

noaptea asta
noaptea asta încă
aş vrea să mă prind de tine

 

aş vrea

           

            Prezentare şi traducere de

Claudiu Komartin

 

Claudiu Komartin

Guersande sau Ardere de tot

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)