O carte necesară

  

Horia Bădescu

 

Asemeni multor altor personalităţi de excepţie, percepţia pe care lumea românească o are asupra savantului şi omului de cultură Basarab Nicolescu este încă departe de dimensiunea sa reală. Prin urmare, se cuvine s-o spunem de la bun început, cartea dedicată acestuia de către Emanuela Ilie, Basarab Nicolescu – eseu monografic (Timpul, 2008), este o întreprindere mai mult decât necesară. Făcută cu umilită modestie, căci spune autoarea: „Consemnarea treptată a gloselor de lectură s-a convertit, pe nesimţite, într-un eseu monografic, care eludează de la bun început ideea exhaustivităţii sau a studiului academic cu pretenţii, odată ce îşi propune doar a prezenta într-o formă accesibilă, şi nu a vulgariza (horribile dictu), o teorie al cărei impact covârşitor asupra ştiinţelor şi umanioarelor creşte, exponenţial, în timp“, însă făcută cu bună aplicaţie şi cu instrumente asemenea.

Odată scopul astfel declarat, Emanuela Ilie procedează în consecinţă, privilegiind biografia spirituală a lui Basarab Nicolescu, cea existenţială fiind privită, pe bună dreptate, ca oglindire a celei dintâi, „ca spectacol al inteligenţei“ acestui spirit proteic, deopotrivă dotat pentru şi interesat de ştiinţele exacte, dar şi de poezie, filosofie sau morală. Un spectacol al inteligenţei constituit din „biografia“ cărţilor publicate de Basarab Nicolescu, în fapt biografia acelei teorii cu „impact covârşitor“, transdisciplinaritatea. Era aproape obligatoriu deci, din perspectiva acestei biografii interioare, pe care o „povesteşte“ Emanuela Ilie, ca tânărul fizician şi ex-premiantul olimpiadelor de literatură să afle o primă confirmare şi perfectă ilustrare a ideilor sale în opera poetului-matematician Ion Barbu, asupra căreia scrie o exegeză rămasă inconturnabilă, Cosmologia Jocului Secund. Aici se regăsesc, in nuce, linii de forţă şi concepte fundamentale ale transdisciplinarităţii: plasarea actului de cunoaştere, dar şi a actului de limbaj în parametrii sintezei dintre intuiţie şi raţiune, „mirifică nuntă a intelectului şi sensibilităţii“, scrie Basarab Nicolescu, mitologia ternară a Jocului Secund (mitul oglinzii, mitul nunţii, mitul soarelui), care prefaţează ternaritatea fundamentală a viziunii transdisciplinare. Emanuela Ilie evidenţiază inteligent elementul autoreferenţial al comentariilor lui Basarab Nicolescu la poetica barbiană, ideea care stă la baza viziunii sale şi pe care o va dezvolta în lucrările de maturitate, aceea a rolului ştiinţei în cunoaşterea afectivă a lumii, cunoaşterea sintetică (intelect/afect) pe care Basarab Nicolescu o decriptează în Cosmologia Jocului secund.

Dar şi esenţa „noului umanism“ barbian, despre care vorbeşte Nicolescu şi care este, în acelaşi registru autoreferenţial, o formulă premonitorie a viziunii transdisciplinare prin care omul este plasat în centrul unei cunoaşteri complexe, complete, relaţionale. Al unei noi „Filosofii a Naturii, a unei noi gnoze“, cum o caracterizează Michel Camus, care-şi defineşte conceptele-cheie în Noi, particula şi universul: nivelele de realitate, terţul inclus, contradicţia noncontradictorie, transdisciplinaritatea. Emanuela Ilie subliniază faptul că apariţia acestei cărţi marchează momentul în care trialectica lui Ştefan Lupaşcu este înălţată de Basarab Nicolescu de la logică la ontologie, adaosul pe care fizica particulelor îl aduce la înţelegerea faptului că „antagonismul energetic este o viziune a unităţii lumii“. Este lucrarea în care se defineşte pentru prima oară, tranşant, ce este transdisciplinaritatea, termen preluat de Basarab Nicolescu de la Jean Piaget: „Transdisciplinaritatea priveşte […] ceea ce este în acelaşi timp între discipline, înăuntrul diferitelor discipline şi dincolo de orice disciplină. Finalitatea ei o reprezintă înţelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele ei constituindu-l unitatea cunoaşterii“. Pe care conştiinţa apartenenţei la Tot o presupune. Dar şi un nou tip de educaţie, care face din contradicţie nu un motiv de tensiune şi separaţie, ci unul de coexistenţă şi armonie. Pe de altă parte şi pe bună dreptate, eseista pune în evidenţă câştigul pe care natura lirică, indubitabilă, a lui Basarab Nicolescu îl aduce în „umanizarea“ limbajului abstract al fizicii cuantice. Vorbind despre tâlcul parabolei care deschide cartea, Sfatul păsărilor, ea insistă însă doar asupra valorii de decriptare a lumii cuantice pe care ar avea-o aceasta, când, de fapt, povestirea poetului persan, evocată de Basarab Nicolescu, este cheia prin care se deschide poarta spre înţelegerea a ceea ce uneşte gândirea cuantică (ştiinţifică deci!) şi gândirea simbolică, acel pare cum că este, nefiind şi pare cum că nu este, fiind – calea unică de a atinge ceea ce nu poate fi atins.

În aceeaşi logică a discursului critic, autoarea urmăreşte modul în care concepţia lui Basarab Nicolescu asupra adevăratei raţiuni a actului de cunoaştere îşi află ecou în viziunea filosofică a lui Jakob Böhme, căreia Nicolescu îi dedică lucrarea La science, le sens et l’evolution – Essai sur Jakob Böhme. O viziune filosofică care exceptează ruptura dintre ştiinţă şi cunoaşterea tradiţională, operă exemplară pentru demonstrarea unei „continuităţi la nivelul cel mai ridicat al unei autentice viziuni asupra lumii“, scrie Nicolescu. Emanuela Ilie pune în evidenţă similitudinea considerării raportului unitate/ diversitate, dar şi a înţelegerii creaţiei ca devenire a creatorului însuşi în opera celor doi gânditori, modul în care concepţia lui Basarab Nicolescu îşi certifică descendenţa dintr-o solidă tradiţie a gândirii europene. Ceea ce însă putea fi accentuat este faptul că, „mizînd pe valoarea limbajului simbolic în filosofia lui Jakob Böhme“, Basarab Nicolescu nu face decât să pledeze pentru valoarea acestui tip de limbaj, ca putere de exprimare şi putere de cunoaştere în exprimare, propriu chiar operei sale. Mai mult, cartea este şi un prilej pentru încercarea „instrumentelor“ transdisciplinarităţii. În grila de lectură prin care Basarab Nicolescu citeşte filosofia lui Böhme se regăsesc concepte fundamentale ale propriei gândiri, fiindcă, în fapt, această lectură este proiecţia strălucită a propriei viziuni, un fel de exerciţiu de acordaj epistemologic, care precedă cele două lucrări fundamentale ale sale: Teoremele poetice şi Transdisciplinaritatea – Manifest.

Un exerciţiu de acordaj pentru splendida simfonie a sutrelor, cum numeşte Emanuela Ilie aceste „dictoane axiomatice“ cuprinse în 13 concepte operaţionale recurente în opera lui Basarab Nicolescu, 13 capitole care alcătuiesc Teoremele poetice. Întreaga concepţie, întreaga viziune a lui Basarab Nicolescu se află aici. Manifestul transdisciplinarităţii era scris mai înainte de a fi devenit ceea ce este de fapt: o prolegomenă a Teoremelor. „Nodurile ţesăturii ontosului perceput transdisciplinar“ aici se află, scrie, pe bună dreptate, Emanuela Ilie. În aceste pagini care închid sau, mai exact, deschid unicitatea acestui strălucit demers, „locul de întâlnire între fizica cuantică, Filosofia Naturii şi expresia interioară“. O „construcţie zigurată, cum defineşte eseista opera nicolesciană, având în vârf însuşi conceptul de om, perfect ancorat în nivelurile de Realitate“.

Era firesc, demonstrează eseul Emanuelei Ilie, ca Basarab Nicolescu să treacă de la teoreme la axiome, căci axiomatice sunt propoziţiile Manifestului transdisciplinarităţii, dintr-o necesitate de exactă înţelegere intuitivă „a ccea ce, precizează gânditorul, ar putea fi de neînţeles sau inaccesibil“. Un text de ruptură cu un tip de cunoaştere osificată. „Un text de întemeiere“, cum bine zice Emanuela Ilie, „un document de o maximă importanţă, în care se cristalizează o concepţie, se dă un verdict şi se stabileşte un deziderat“. Un document care, pierzând din frumuseţea poetică a teoremelor, păstrează în rigoarea-i necesară „alerteţea, vivacitatea, fluiditatea unei teorii ale cărei principii nu anulează nicicum libertatea cititorilor […] ci dimpotrivă o potenţează“ în faţa „unui proiect care îşi propune să schimbe însăşi faţa lumii“. Ambiţia eseului Emanuelei Ilie este tocmai de a face cunoscute lumii nu numai fundamentele, datele esenţiale ale unui asemenea proiect, ci şi parcursul interior al unui spirit înalt, al unei personalităţi de excepţie care ne este contemporană.

Ale cărei resorturi interioare întru devenirea proprie transpar cel mai bine în această mărturie şi mărturisire, în acest dialog al prieteniei care este ultima carte, publicată sub semnăturile lui Basarab Nicolescu şi Michel Camus: Rădăcinile libertăţii. Este un discurs pe două voci, extrem de unitar, oricât de diferite ar fi stilurile, un dialog maieutic în descendenţă platoniciană, o profesiune de credinţă întru transdisciplinaritate şi un exerciţiu de autoiniţiere. O carte în care Emanuela Ilie surprinde, preluînd o sintagmă a lui Vasile Tonoiu, omul dialogal, absent în celelalte lucrări ale lui Basarab Nicolescu. Am citit aproape tot ceea ce a scris Basarab Nicolescu şi cred că, de fapt, omul dialogal despre care vorbeşte Emanuela Ilie este prezent în toate acestea. Cred că în toate există un interlocutor, fie el şi subînţeles. Fiindcă până şi atunci când vorbeşte cu sine însuşi, Basarab Nicolescu nu vorbeşte doar pentru sine însuşi. El îl are mereu în vedere pe celălalt. Cred că natura sa adevărată nu este monologică, ci dialogică. Carte a devenirii de sine, carte a iniţierii şi autoperfecţionării, Rădăcinile libertăţii lămureşte, şi Emanuela Ilie o face şi ea în dublă partidă, mizele întregii gândiri a lui Basarab Nicolescu, ale întregii sale opere. O operă despre care textele de referinţă care însoţesc inspirat prezentarea/exegeza Emanuelei Ilie dau mărturie cu evidenţă. Căci miza acestui eseu monografic aceasta este: să dea seamă despre destinul şi opera exemplare ale unei personalităţi de excepţie. Cu probitate, cu pătrundere, cu limpezime. O miză pe care Emanuela Ilie o câştigă neîndoielnic prin inteligenţa şi rigoarea demersului său critic.

 

Horia Bădescu

O carte necesară

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)