Despre cultură şi fericire

  

Constantina Raveca Buleu

  

Apărută în 2008 la Editura Cartea Românească, ediţia a II-a a romanului lui Mihai Zamfir, Educaţie tîrzie, îşi desenează programatic traseele narative sub semnul Educaţiei sentimentale a lui Flaubert – „Umbrei auguste a lui Flaubert, această «educaţie sentimentală» de cenuşă“ –, dar îşi organizează discursul prin filtrul personalităţii culturale şi al experienţei autorului său.

„E adevărat sau vis?“ – interogaţia romantică de la începutul Educaţiei tîrzii – şi raţionamentul consecutiv ei – „Toţi visăm, toţi visează – ce bine ar fi să nu ne mai trezim niciodată!“ – semnalizează din start o natură interioară dominată de o predispoziţie evazionist-idealistă accentuată şi rafinată în perimetrul unei existenţe marcate de estetism şi de pasiunea solitară a savantului, dar lipsită de întunecare şi de pesimism. Departe de trăirea tragică a propriei condiţii, Alexandru Şerban, personajul central al romanului, caută mai degrabă fericirea, acea „furnicătură în întreg corpul, ca un mic şoc electric, plăcut şi aţâţător din creştet până în tălpi“, fenomen cu o incidenţă tot mai sporadică în curgerea vieţii sale. Pentru el, resurecţia bruscă şi plenară a fericirii şi, implicit, începutul noii sale vieţi se produce în 8 ianuarie 1990, când, după „acea mică revoluţie ca în Caragiale“, a fost proclamat director al Muzeului.

Sursa fericirii personale a lui Alexandru Şerban, doctor în istoria artei şi savant dedicat culturii, nu o reprezintă însă puterea propriu-zisă, funcţia de director ca atare, ci capacitatea de a schimba lucrurile şi de a-i face fericiţi pe toţi cei din jurul său, satisfacţia că, sub directoratul său, „lucrurile reintrau într-o ordine de mult uitată“. Conştiinţa faptului că funcţia ţine organic de o arie de periclitare şi că atrage după sine conformism şi uniformitate („toţi directorii din lume seamănă“, afirmă el, în vreme ce se simte un „director prea puţin director“) funcţionează ca o instanţă de control menită să prevină alunecările şi îi permite personajului să rămână fidel unicului orgoliu care nu ameninţă să-i altereze identitatea: cel al specialistului în baroc, abandonat pe moment într-o sterilitate implicită responsabilităţilor birocratice. Reclamată de o întreagă generaţie de oameni de cultură, distanţa neutră, acompaniată de o recluziune savantă şi productivă, îl transformă pe Alexandru Şerban într-un caz emblematic, marcat în percepţia comună de o virtualitate victimară, neresimţită însă ca atare, ci tratată cu seninătatea revenirii fericite la matcă.

Detaşarea nu înseamnă automat indiferenţă şi absenteism, tot aşa cum dezaprobarea şi dezgustul nu implică în mod necesar participarea şi lupta. Tocmai la aceste paliere moderate se plasează personajul Educaţiei tîrzii, depăşindu-şi cu un grad probabila referinţă flaubertiană – Frédéric Moreau. La nivelul reflectării participativ-afective la evenimentele socio-politice, incongruenţa devine mai accentuată, denunţarea flaubertiană a kitsch-ului din spatele oricărei revoluţii fiind înlocuită de incidenţa principiului-speranţă şi de calitatea umană intrinsecă a protagonistului. Afectat uneori de probabilitatea unui impact mai personal, dar obiectiv în general, discursul la persoana I surprinde şi Piaţa Universităţii în 1990, dar şi mineriadele, descrierea lor pierzându-se cel mai adesea într-o analiză practic profesionistă a factorilor de agregare, a fenomenelor sociale şi a aspectelor repetitive, mizerabiliste sau violente, a coincidenţelor dintre oameni, idei, mentalităţi, mode, impulsuri şi locuri. O asemenea incursiune mentală redimensionează constatarea că „uniforma tinerilor de la revoluţie [o reprezintă] blugii“ într-o reflecţie minuţioasă asupra implicaţiilor socioculturale ale fenomenului.

„Lumea nu e un haos, e o grămadă de aparenţe informe, dar compusă, de fapt, din mici nuclee, interesante, solidare pe principiul simpatiilor secrete.“ Fidelitatea faţă de acest crez şi imboldul de a căuta fericirea îl aduc pe Alexandru Şerban alături de Cora (Cornelia) Stîngaciu şi lângă Mihăiţă, fiul ei de nouă ani. Ea este instanţa care dă un sens personal Pieţei Universităţii, locul în care o cunoaşte, şi care îi invadează gândurile, condiţionându-i parcă fericirea. Consecinţa apariţiei Corei în viaţa lui Alexandru Şerban marchează oscilaţia flaubertiană (ca mecanism, dar nu şi ca trăire) între două femei. Pe de o parte, Silvia, soţia şi mama fiului său medic şi străin de sensibilitatea tatălui, pe de altă parte Cora, obsesia care îi invadează universul şi îl face mai deschis la lume. Ratându-şi sfârşitul raţionalizat în punctul cel mai înalt al fortăreţei din Perugia – unde protagonistul ajunge la un congres – şi în stadiul de fericire fără umbre, când moartea, dacă ar veni atunci, l-ar găsi fără regrete („pentru Cora ai rămâne cea mai frumoasă promisiune; pentru Silvia – cel mai bun om care a existat pe pământ; pentru Sorin şi Anca, cine ştie, poate chiar o pierdere reală; pentru colegii de la Muzeu şi de la revista Arta – cel mai bun dintre ei“), Alexandru Şerban se confruntă cu propriul sfârşit în spaţiul infinit mai puţin măreţ al Cartierului Depărtat şi în circumstanţele  mizere ale unei umanităţi ticăloşite pe care o tolerase. Şirul de întâmplări dintre cele două momente demonstrează că lecţia interiorizată aproape filosofic la Perugia – „viaţa merge aproape întotdeauna spre mai rău“ – îşi reclamă confirmarea, chiar dacă (sau poate mai ales dacă) este ignorată. Convalescent în casa-refugiu din strada Silvestru, protagonistul constată că a devenit un altul, deoarece „adevăratul Alexandru Şerban a murit într-o noapte, pe la sfârşitul verii, într-un cartier mărginaş, unde probabil nu va mai călca niciodată“. Mişcările sociale, schimbările politice şi de mentalitate, iubirea şi experienţa destinală, contactele cotidiene sunt lecţiile contradictorii furnizate eroului de către societate. Ele construiesc identităţi şi sfârşesc prin a educa – sau nu – simţurile, dar, se pare, nu şi gusturile şi predispoziţiile deja adânc inoculate social (şi, poate, genetic) şi rafinate cultural. Cu toate că nu mai deţin aura magică de „cea mai mare victorie asupra destinului“ (cum se întâmpla înainte de 1989), călătoriile în străinătate, participările la congresele muzeografilor fac parte din questa fericirii. Deloc surprinzător, având în vedere profilul personajului, aceste evadări în estetismul altor universuri reale îi creează acestuia o stare acută de fericire, o beatitudine aproape superstiţioasă (după cum el însuşi mărturiseşte atunci când trăieşte câteva zile de beţie aproape hedonistă într-un orăşel din Bavaria). Casa părintească, arhitectura din centrul Bucureştiului sau biroul vechi de la Muzeu reprezintă spaţii de refugiu, de izolare benefică, de fericire şi de marcă identitară. La polul opus, cartierele de blocuri, descrise generic în formula Cartierul Depărtat, înseamnă multiplicitate şi asemănare, carenţă estetică, lipsă de intimitate şi risc de pierdere.

Marcă a scriiturii beletristice a lui Mihai Zamfir, cartografierea Cartierului Vechi al Bucureştiului din Educaţie tîrzie ţine cont de încărcătura afectivă a locurilor, rezultatul fiind o istorie fragmentată a întâlnirilor psihice ale personajului său (premisa fizică, plimbarea, transformându-se subtil în circumstanţă secundară) cu străzi, clădiri, monumente şi, mai ales, cu propria sa casă părintească. În marea de meditaţii asupra caracterului destinal al clădirilor şi de reacţii critice la adresa unor monumente ridicole din perspectivă estetică, descrierea sentimentală a casei de pe strada Silvestru se îmbină cu trecutul, cu imaginea tatălui ilustru (în raport cu care identitatea sa încearcă reverenţios satisfacţia depăşirii), devine parte integrantă a genealogiei lui Alexandru Şerban şi consolidează astfel nuanţa aristocratică din sonoritatea numelui proprietarului ei, „savantul cu nume de domnitor valah“, cunoscut de „tot Bucureştiul bine“ drept Sandi. Infirmarea ulterioară – „Alexandru Şerban, nume de domnitor, de fapt numele unor mocani de lângă Sibiu, ajunşi aici din întâmplare“ – nu clatină aristocratismul personajului, ci, dimpotrivă, îl confirmă într-un melanj de estetism, rafinament, cultură, excelenţă profesională şi detaşare, mărci spirituale pe care autorul le împărtăşeşte cu personajul său.

 

Constantina Raveca Buleu

Despre cultură şi feicire

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)