Lumea după Rubik  

 

Mihaela Ursa

 

Cum se scrie o cronică literară despre un obiect care dă peste marginile literaturii? Rubik, romanul colectiv publicat de Simona Popescu şi Bogdan Boureanu, Dragoş Carciga, Ana Chiriţoiu, Raluca Ciochină, Dan Dăncescu, Brânduşa Dragomir, Gruia Dragomir, Cristina Foarfă, Mădălina Georgescu, Anca Ionescu, Marieva Ionescu, Radu Leca, Sonia Lodi, Igor Mocanu, Radu Nedelcuţ, Dominika Ogrodnik, Eva Pervolovici, Ovidiu Pop, Alina Purcaru, Laura Sandu, Elena Stancu, Simona Vasilache, Ehren Schimmel, Alexis Enrico Santi, Florin Vasile, Mihai Armânul, J. B., Peter Rosch, la Polirom (Iaşi, 2008), nu este numai literatură. Într-un interviu acordat lui Cezar Paul Bădescu, Simona Popescu îl numeşte „o experienţă mai importantă pentru mine decât literatura“. Venind din partea unui om care trăieşte ca să scrie, afirmaţia trebuie bine înţeleasă. Nu o despărţire de literatură ne propune Simona Popescu, ci un experiment de deschidere: Rubik-ul nu se citeşte, ci se trăieşte – în egală măsură de către autorii, dar şi de către user-ii lui – ca efect. Să nu grăbim însă manevrele, nu suntem la unul dintre concursurile din liceu, de rezolvare a cubului în mai puţin de două minute.

Ca text, Rubik este rezultatul unei munci colective de doi ani, dar şi efectul unei încă şi mai îndelungate tovărăşii a autorilor. „Profy“ pe care ne-o amintim din Lucrări în verde, cea căreia nu-i place deloc să facă pe profesoara, studenţii ei, plus studenţi de la Arte sau alţi „aleşi“ de către c(l)ubul însuşi, se întâlnesc în fiecare miercuri seara în premonitoria sală 314, unde, iniţial, „se citeşte ce se scrie“. De aici, grupul – mereu fluid, până la un punct – se mută în Lăptăria lui Enache. Unul dintre personaje intră în jocul de-a ghergheful textual (cu „autorii distribuiţi prin tesathura“) într-un moment în care, în 314, se vorbeşte despre „de unde se începe, de unde încep lucrurile când încep; de unde începe o prietenie când începe“. În lumea după Rubik, întâi a fost aducerea împreună a mai bine de douăzeci de oameni, a afinităţilor (şi idiosincraziilor) lor în materie de scris, muzică, artă plastică, film, literatură, apartenenţă generaţionistă, jocuri logice sau pur şi simplu viaţă. Abia mai apoi, când coerenţa „programatică“ se dovedeşte imposibilă, când discuţiile „la temă“ nu se prea leagă, când cenaclul se naşte mort, rubikul („o kestie serioasă: un roman, o rucodelie“) începe să-şi aleagă performerii, îşi face vădite intenţiile şi se scrie în jurul pretextului-ax („cazul goblenista“).

Efectul de rubik începe să se vadă abia după o vreme, când autorii romanului încep să semene a scriitori, când textele lor renunţă la parcursul individual pentru a se potrivi hologramatic între ele, pentru a compune infinite posibilităţi de lectură („despre prietenie“), în funcţie de punctul de contemplaţie, dar şi de intenţia celui care roteşte feţele cubului („studiez multigrafurile. Sunt cu ochii pe mine. Dar şi pe toţi ceilalţi“). Astfel, literatura nu mai rămâne o chestiune de deliberată alegere, „sau/sau“ (scrisul sau viaţa, cartea sau experienţa imediată), nu mai ţine de „regimul sacrificial“, ci de acela pe care Simona Popescu îl numeşte destul de vag „luminos“, pe care eu îl înţeleg în termenii integrării şi ai simultaneităţii.

Aşadar, un roman-experiment, un cadavre exquis imposibil de apropriat în categoriile şi cu instrumentarul lecturii liniare, hermeneutice, un roman făcut parcă să ofere material de aplicaţie „eroticii textuale“ pe care o recomanda Susan Sontag sau percepţiei rizomatice deleuziene, ori chiar teoriei anarhetipale a lui Corin Braga. Rubik este jucăria care leagă (precum liftul din text, adică nonierarhic, nonascensional, ci haotic şi fragmentar) etaje existenţiale capricios selectate: al unei ingeniozităţi care se bucură de gratuitatea din unele jocuri ale copiilor (v. „banda noastră de tâlhari Mobius“), al inteligenţei formale, al unei imaginaţii combinatorice lipsite de gravitate (v. „3D puzzle e o scară spre ultimul etaj, în care treptele sunt cuburi [...] de o greutate incalculabilă, de o netezime insuportabilă şi de o formă indescriptibilă“), al unei fenomenologii a prieteniei şi tovărăşiei (a „punerii împreună“), al unei reinvestiţii aproape profetice în scris şi nu în ultimul rând al reabilitării experimentalismului în literatura noastră. Miza cel mai grav literară a romanului aceasta este: experimentul literar nu înseamnă doar – cum se întâmplă la noi – aplicarea unei „reţete de non-conformism“ pe care am importat-o, ca şi vestul Europei, din lecţia contraculturală a Americii anilor ’60, ci poate fi o punere în practică/roman a unui pluriperspectivism de altă factură.

Cu alte cuvinte, miza este implicit polemică şi demnă de tot interesul, romanul fiind mai degrabă autoficţiune (roman al romanului, scris despre scris) decât ficţiune pur şi simplu. Cultura română pare să aibă mereu o etichetă negativă pregătită pentru experimentalismul autohton, chiar în momentele avangardiste, care îi permit să guste voluptatea experimentului importat – acesta poate fi mesajul polemic, ţesut în ghergheful textual al rubikului precum trandafirii din goblenurile liftierei Lili/Paulina. Chiar şi această afirmaţie îşi reclamă însă corectura, pentru a rămâne fidelă spiritului rucodeliei: nu de pe o poziţie autohtonistă scriu autorii romanului, ci mai degrabă de pe una „liberă de context“ şi „liberă de generaţie“, nu atât universalistă, cât dincolo de categorialul dogmatic, o poziţie dintr-un cât mai general „dincolo de“. Iată cum sună una dintre formulele multiple de tematizare a „literaturii în/ din literatură“ pre limba rubicească:

 

el nu vedea în asta viitorul artei, ci din contră, o vedea umană, mai umană poate ca acum şi mai autentică, dar cu ajutorul tehnologiei. Îşi imagina că, nu peste foarte mult, se va renunţa la moda asta cu softurile care creează literatură pe baza unui cod predefinit. Oricum, ce iese din toată povestea asta, cel puţin acum, e o scriere absurdă, expresivă uneori, dar căreia îi lipseşte total acel ceva, feeling-ul, vibraţia. Ceea ce iese e ceva care, în mod aparent, seamănă cu ce îşi amintea el vag din liceu că se numeşte avangardism, literatură fără sens or something. Asta va trebui să se întâmple în viitor, recuperarea emoţiei cu ajutorul ştiinţei.

 

Ca în Bartleby and Co, romanul – el însuşi rubic – al lui Vila-Matas, Rubik inventează o categorie estetico-existenţială: dacă acolo era vorba despre „scriitorii Nu“ şi „literatura Nu“, aici avem scriitori „rubici“ şi literatură rubic.

Cum se măsoară efectul de rubik asupra cititorului devenit user, de vreme ce romanul nu este doar carte, ci obiect hibrid, cub de texte, mesaje electronice şi clipuri filmate (v. dvd-ul însoţitor), n-aş putea spune cu precizie, pentru că încă o dată problema „efectului“ se pune în termeni de precaritate individuală, de întâmplătoare percepţie sub o anumită lumină, dintr-un anumit unghi, pe o anumită notă. În ce mă priveşte, el se măsoară după o revelaţie vizuală: ca în imaginile care nu pot fi înţelese decât dacă privirea focalizează deasupra sau dedesubtul configuraţiei aparent haotice de semne şi culori („Dacă nu e Or-di-ne, picioarele te calcă şi mori“, spune fetiţa într-un capitol), obiectul Rubik se ridică pentru mine deasupra paginilor acestui roman eteroclit şi aparent lipsit de coerenţă. Acolo şi numai acolo faţetele lui lucitoare încep să se rotească până la alinierea perfectă a unui sens estetic, „o imitaţie a vieţii înseşi sau chiar o imagine îmbunătăţită a ei“.

 

Mihaela Ursa

Lumea după Rubik

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)