Raţiune şi credinţă

  

Monica Meruţiu

 

La Editura efes a fost publicată recent ediţia a doua, revăzută şi extinsă, a volumului Philosophia et Theologia Hodie, masivă şi complexă lucrare a profesorului Andrei Marga. Aşa cum mărturiseşte autorul în Prefaţa volumului, „principiul înscris în acordurile de organizare a studiilor teologice la Universitatea Babeş-Bolyai, dintre statul român şi biserici – acela al consensului dintre Rector şi Ierarh, în fiecare decizie cu impact instituţional – m-a pus în situaţia agreabilă de a mă documenta în subiectele teologice mai mult decât aş fi făcut-o altfel“. „În perioada 1993- 2004 s-a înregistrat la Universitatea «Babeş-Bolyai» una din cele mai semnificative şi mai importante dezvoltări de studii teologice dintr-o universitate a lumii de astăzi.“ Această dezvoltare îşi leagă numele de viziunea pe care a avut-o rectorul universităţii, Andrei Marga, viziune concretizată în cele patru facultăţi de teologie, reprezentând şapte biserici istorice ale Transilvaniei.

Odată cu „schimbarea scenei intelectuale a lumii civilizate“, devenea imperativă analiza schimbărilor intervenite în relaţia dintre filosofie şi ştiinţă, pe de o parte, şi teologie, pe de altă parte. Într-o lume a ştiinţei, dar şi a resurgenţei religiei, a devenit limpede că perspectivele clasice asupra interacţiunilor dintre filosofie şi teologie, dintre raţiune şi credinţă, trebuie să fie reevaluate şi această sarcină dificilă şi-a asumat-o Andrei Marga, specialist în filosofie, dar şi autor al unor incursiuni cuprinzătoare, subtile şi riguros documentate în fenomenul religios contemporan, confruntat cu noile paradigme impuse de globalizare. Fără îndoială, „conceperea relaţiei dintre filosofie şi religie (teologie) reprezintă un test elocvent al opţiunilor unei filosofii“, iar în virtutea acestui crez, volumul Religia în era globalizării (Cluj-Napoca: efes, 2003) s-a constituit într-un prim răspuns pe care autorul îl oferă acestei stări de fapt, trasând „evoluţia ce a dus la reconsiderarea întregii abordări moderne a religiei“. Astfel s-a conturat perspectiva „paralelităţii“ teologiei şi filosofiei, a noii relaţii dintre „cele mai vechi forme ale spiritualităţii umane“. Un moment epocal l-a reprezentat dezbaterea Habermas-Ratzinger (2004), centrată asupra cotiturii produse în relaţia dintre raţiune şi credinţă. Sintetizând esenţa acestei dezbateri, Andrei Marga îi evidenţiază punctele grele: atât Habermas, cât şi Ratzinger consideră că epoca „slujitoarei“ în relaţia dintre filosofie şi teologie a fost depăşită, şi cu aceasta s-a ieşit din poziţia în care „una sau alta pretinde să o judece pe cealaltă în termeni de adevăr sau fals“. Complementaritatea, conlucrarea devin concepte-cheie ale noii relaţii dintre filosofie şi teologie, chemate la o purificare reciprocă şi la o reasanare mutuală, având  nevoie una de alta şi trebuind să se recunoască una pe alta.

Prin volumul Philosophia et Theologia Hodie, Andrei Marga face încă un efort de a atrage atenţia asupra obligativităţii abordării unei astfel de teme, trecând dincolo de ideea paralelităţii, propunând o cotitură, ce se traduce prin conceptele de dialog şi conlucrare, sub această constelaţie fiind plasat întregul demers de asumare a interogaţiilor filosofice şi teologice. Relaţia actuală dintre filosofie, care apelează la raţiune, şi religie, care apelează la credinţă, „se pune în termeni complet noi“, atrage atenţia autorul:

 nu dau rezultate – şi, în fapt, nimeni nu le mai reia – formulele lui Tertullian: „credo quia absurdum“, Toma d’Aquino: „intelligo ut credam“, Anselm de Canterbury: „credo ut intelligam“. Dar s-a încheiat şi epoca formulei lui Kant a filosofiei ca „tribunal“ al cunoaşterii. Un pluralism al opticilor (abordărilor) asupra lumii trebuie admis fără rezerve. Multiplele forme ale spiritului – ştiinţa, filosofia, religia – sunt în fapt ireductibile una la alta şi autonome şi au a interacţiona, căci numai o astfel de interacţiune ne poate asigura mijloacele culturale pentru a stăpâni dificultăţi apărute în modernitatea târzie. 

Andrei Marga arată cum „locul temerilor că religia, pe de o parte, ştiinţele experimentale şi filosofia, pe de altă parte, îşi vor limita reciproc demersurile l-a luat, în mod benefic, conştiinţa unităţii fireşti, vii, dintre cultură şi credinţă“. Este readusă în prim-plan dezbaterea filosofico-teologică dintre Habermas şi Ratzinger: „aşa cum Habermas a argumentat, o filosofie ce nu-şi apropie experienţa credinţei eşuează în confruntare cu crizele existente şi, aşa cum Cardinalul Ratzinger a arătat, o religie fără raţiune înseamnă fundamentalism şi trebuie evitată“. Într-o analiză lucidă, sistematică asupra crizelor cu care se confruntă societatea contemporană, Andrei Marga trece dincolo de simpla diagnoză, formulând şi susţinând căi de ieşire:

 

religia şi filosofia – putem spune – au în faţă probleme grave şi acute, cărora le pot face faţă doar printr-o conlucrare argumentativă ce promovează vederi capabile de universalizare, pe un teren pe care puteri lumeşti – poate prea lumeşti, ca să-l parafrazăm pe Nietzsche – caută să corupă nu numai funcţionari şi instituţii, ci chiar viziunile cu care, ca oameni, inevitabil, trăim.

 

Înscriindu-se pe linia lui Joseph Ratzinger, Jürgen Habermas, Hans Küng, Andrei Marga atrage atenţia asupra necesităţii vitale a valorilor ferme pentru societatea de astăzi, confruntată cu criza de motivaţie, vacuumul de sens, în explorarea cărora „filosofia şi teologia au un câmp nelimitat de conlucrare“. Este evident că „modernitatea târzie întâmpină o dificultate majoră în privinţa valorilor conducătoare“; fără îndoială, „o criză de motivaţie este identificabilă astăzi, iar criza de motivaţie stă, după toate indiciile, pe o criză a sensului perceput vieţii, după cum criza de motivaţie atrage inevitabil o criză de soluţii noi, de creaţie“. Devine imperativă luarea în calcul a faptului că în funcţionarea democraţiilor şi în cercetarea ştiinţifică au intervenit „schimbări majore, prin care religia dobândeşte o poziţie nouă în modernitatea târzie“. Înseşi idealurile majore ale democraţiilor îşi au sursa în tradiţia iudeo-creştină, în principiile şi valorile transmise de aceasta, şi, cu experienţa filosofului implicat în viaţa cetăţii, Andrei Marga avertizează că „democraţia procedurală se dovedeşte incapabilă să motiveze suficient vieţile individuale“. Acestui aspect i-a fost acordat un spaţiu mai larg în recentul volum Diagnoze: Articole şi eseuri (Cluj-Napoca: Eikon, 2008):

 

suntem, în orice caz, solicitaţi, ca democraţi, să recunoaştem religiei o capacitate de motivare a comportamentului democratic mai mare decât opticile secularizate ale statului laic au fost dispuse să o facă. În acest înţeles, religia nu mai rămâne o chestiune a vieţii private a persoanei, cum s-a mai putut spune la începutul secolului xx, ci devine o chestiune de interes public, iar poziţionarea în raport cu Dumnezeu devine parte a culturii civice a democraţiilor înseşi.

 

Aşa cum Andrei Marga ne-a obişnuit prin întreaga sa operă, dar mai ales prin ultimele apariţii, avem acum în faţă încă o lucrare născută din preocuparea pentru temele stringente ale scenei contemporane şi abordarea cea mai profundă a crizelor cu care este confruntată societatea haotică în care trăim. Aceste provocări sunt constant asumate de către autor în modalităţi diverse, de la intervenţii publice, conferinţe, articole de presă, cărţi, dialoguri cu personalităţi de prim-plan, numitorul comun al acestora reprezentându-l înaintarea unor soluţii, luări de poziţie majore în dilemele efective ale timpului nostru, dar şi invitaţia la reflecţie pentru fiecare dintre noi.

 

Monica Meruţiu

Raţiune şi credinţă

» anul XX, 2009, nr. 2 (225)